Joaca noastră cea de toate zilele

Am copilărit în anii ’90, stăteam mult pe-afară. Ai mei nu mă lăsau să invit alți copii acasă. Stăteam într-un apartament cu două camere, iar sufrageria era cea bună, în care aveam voie doar la ocazii speciale, deși treceam mereu prin ea. Oricum, afară era mai interesant. Aveam multe locuri în care să ne jucăm: în jurul blocului, la Bară, la Sala Sporturilor, la Popicărie, în Pădurice, lîngă Stadion, la Garaje, la Fîntînă. Uneori ne aventuram pe baltă, singurul loc în care nu aveam voie. Ca să ajungem acolo, traversam o stradă fără zebră, pe care mașinile goneau spre ieșirea din oraș.

Eram gașcă mare la bloc și ne jucam pînă începeau părinții să ne strige de la balcoane. „S-au împărțit pijamalele”, îi șicanau pe cei chemați cei care stăteau pînă mai tîrziu. Și ce făceam toată ziua afară?

LEVEL 1 – Avatar la scara ta

Aveam un meniu variat de jocuri, și cînd ne adunam cîte 10-15 copii jucam „Ascunsa“ și ne schimbam uneori hainele între noi, ca să fim greu de recunoscut. „Prinsa“. „Prinsa pe cocoțate“. „Baba-oarba“. „Sticluța cu otravă“. „Împărate, împărate, cît e ceasul?“ „Țigle“. „Urșii și vînătorii“, că rațele erau banale, văzuse toată lumea, la țară. „Ionică și harbujii“. „Flori, fete sau băieți, melodii sau cîntăreți“. „Țară, țară, vrem ostași“.

Cînd nu ne strîngeam mulți, ne jucam doar noi, fetele. Intrarea în Sala Sporturilor era mărginită de niște bare groase, cam cît încheieturile noastre, vopsite gri, fără țepușe sau alte asperități, numai bune să te cațeri pe ele. Barele împărțeau fluxul de spectatori către cele trei uși pe care se intra în Sală, iar noi asociam spațiul dintre ele cu cele trei camere ale unui apartament de bloc. Intrarea din mijloc oferea camera cea mai mare norocoasei care ajungea prima și o revendica prin formula de împroprietărire unanim acceptată și irevocabilă: „Stop a mea!”. Acolo ne jucam noi, fetele, de-a viața. Fără scenarii prestabilite, amestecam întîmplări pe care le auzeam acasă cu telenovelele din care nu pierdeam nici un episod. Între barele gri, modelam timpul în ritmul nostru, mișcam obiecte nevăzute și trînteam uși invizibile.

Mie cel mai mult îmi plăcea să mă joc cu păpușile. Înșiram preșurile afară, de-a lungul blocului, și construiam pentru păpușile noastre o replică în miniatură a lumii în care trăiam: mergeau la școală sau la serviciu, aveau teme, visau la băieți, mergeau la cumpărături. Nu le făceam doctori, ingineri, avocați sau astronauți pe fetele noastre din plastic. Viața banală de la bloc ne era mult prea familiară, ni se lipise de haine, ne intrase pe sub piele. Eram ca niște mici vecine adunate la cafeaua pe care ne imaginam că o sorbim din ceșcuțele păpușilor.

LEVEL 2 – Echipă. Artefacte

Alegerea echipelor la jocurile competitive se facea după criterii de colegialitate sau competențe: dacă erai bun la fugă, dacă rămîneai printre ultimii descoperiți la „Ascunsa“, dacă erai generos cînd veneai cu ceva bun de-acasă și nu ziceai „Fără abon!”, parola cu care scăpai de împărțit cu ceilalți dulcele, semințele sau chiar colțul de pîine cu care ieșeai afară. Popularitatea creștea dacă aveai minge sau elastic.

Elasticul era folosit ori pentru jocul omonim, rezervat exclusiv fetelor, ori ca să ne jucăm De-a calul, joc care mie îmi plăcea foarte mult, dar pe care mama mi l-a interzis, considerînd că este umilitor să fii calul, să nechezi prin fața blocului cu elasticul trecut prin jurul umerilor ca bretelele de la ghiozdan. Nici jocul „Capra“ nu-l vedea cu ochi buni. Noroc că n-aveam geam și în spatele blocului. Elasticul era un bun de preț. Îl scoteam de la pantalonii de trening sau furam fără rușine cînd prindeam pe-acasă, înnodam bucățile și era gata. Atît de prețios era, încît am devenit ținta unei găști de băieți de la alte blocuri care ne alergau să ni-l fure și care ne provocau coșmaruri: Șnurarii. Șnurul de la teniși era alternativa elasticului.

Alteori eram noi, fetele, prădătorii. Îmi plăcea de un băiat din alt cartier și mergeam în misiune, să furăm mingea cînd se juca cu ai lui la bloc. Am antamat alte două prietene și le-am convins să se îndrăgostească de tovarășii lui: Raluca de China Mare și Schel de China Mic, doi frați cu ochii migdalați. Le furam mingea, stăteam ca niște ciori în așteptarea nucii care cade din copac. Și cînd mingea scăpa dintre pase, o prindeam și fugeam cu ea, ca să alerge după noi băieții.

LEVEL 3 – Pauză

Nu aveam multe locuri de unde să bem apă și ne era frică să mergem acasă. Dacă nu ne mai lasă înapoi afară? Noroc cu vecinii cărora îndrăzneam uneori să le cerem. Tanti Ana stătea la parter și nu ne-a alungat niciodată, nici măcar cînd ne jucam în scară, de-a baba-oarba, cățărîndu-ne pe balustradă. Ba din contra, băteam la ea la ușă cînd ne era sete și nu ne refuza, ne dădea apă și orice avea bun prin casă. Într-o perioadă ne tot dădea curmale și smochine, nu cred că mai mîncaserăm înainte. Ne primea în garsoniera ei de femeie singură, care ni se părea un paradis. Arăta mai modern decît apartamentele noastre cu mobilă standard, mileuri și bibelouri, avea multe cărți, tablouri, ne dădea jucării. La ea am învățat primele cuvinte în limba engleză. „One, ciu, fri, Pamela vrea copii, dar Bobby nu o lasă, că este prea frumoasă”, strigam în jurul blocului, sub influența lecțiilor de la Tanti Ana și a unui serial în vogă, știți voi care.

LEVEL 4 – Pierzători, cîștigători

Nu eram un copil competitiv la joacă. Îmi doream totuși să fiu remarcată. Odată, un băiat a tras în sora mea cu o praștie cu capse: bucăți din cablu colorat, întoarse în U. Tata a coborît să vadă ce s-a întîmplat, iar eu am profitat de ocazie ca să-i arăt ultima acrobație pe care o făceam la bara din spatele blocului, un semicerc galben de care mă agățam cu mîinile și nu mai atingeam pămîntul. „Tata, tata, uite ce știu să fac“, am strigat și am executat o tumbă din cel mai înalt punct al barei, dar am căzut cu fața de pămînt. Așa se face că în prima zi de școală m-am dus cu nasul umflat.

Nu țin minte să fi suferit sau să fi plîns atunci cînd pierdeam, dar știam, cu siguranță, să mă bucur de-o victorie. Într-o zi, ne jucam cu mingea în fața blocului. Stăteam aliniați de-a lungul unui gard din metal, vopsit verde, care avea în partea de sus niște țepușe pe care nu le-am înțeles niciodată. Îmi veneau cam pînă la brîu. Cei care stăteam de-a lungul gardului trebuia să prindem mingea și, cînd mi-a venit rîndul, am prins-o și, cu ea în brațe, am sărit în sus de bucurie. Cîștigasem! Dar am revenit prea repede cu picioarele pe pămînt și cu fundul într-una din țepușe. Am lăsat mingea și mi-am extras posteriorul din gard, fără să-mi dau seama cît era de grav. M-am dus acasă cu palma la fund și tata m-a dus imediat la spital. Țin minte zdrăngănitul instrumentarului metalic din cutia asistentei și vocea tatei, care mă ținea de mînă. Stăteam pe burtă și vinilinul maro era rece. „Ce-mi face, mă coase?“ „Nu, tată, îți pune niște capse...“

Simona Sava este scenaristă și scriitoare pentru copii.