Jocul cu viitorul

În vorbele lui Paul Valéry, viitorul, ca toate celelalte, nu mai este nici el ce-a fost. Deși el vorbea despre lucrul acesta în secolul trecut, într-o istorie pentru care viitorul s-a și consumat. Dar cariera acestui gînd trece mai departe și pare la fel de interesantă ca semnificația pe care o aruncă în joc.

Circulînd mai curînd sub forma anonimatului, fără referință la autorul său, spusa lui Valéry și-a făcut loc în multe dintre discuțiile cu privire la stările de criză și la provocările cu care ne încearcă schimbările profunde. Acele schimbări pe care, în noile limbaje, le numim schimbări transformative. Și decizia pare una la fel de tranșantă ca și fatalismul transmis de cel care o rostește.

Așadar, cînd aleg să vorbesc despre o stare de fapt în care nici viitorul nu mai este ce a fost, mă aflu într-un punct și un moment anapoda. Acesta este sensul celebru cu care se însoțește de cele mai multe ori butada lui Valéry. Decid să ironizez viitorul în acest fel mai ales atunci cînd situația de criză este atît de alambicată încît nu mai e loc de strategie, proiecție, calcul sistemic, metodologie, gîndire de limită.

Într-o astfel de ipostază, rîsul este unul sarcastic, dar efectul este și unul fatalist. Mă așez în propriul comic așa cum mă închid între pereții unui refugiu definitiv. Ca orice glumă, discursul de acest tip ajunge să spună mai multe tocmai despre mine, cel care se așază pe poziția critică. Și ar putea spune mai ales faptul că mă aflu în pragul renunțării. În pragul unei renunțări peste care se închide un viitor ce nu mai este. În astfel de contexte, riscul este acela de a mă retrage din fața unui viitor care mă refuză. Pentru că jocurile, oricît de complexe ar putea fi, au toate o regulă de bază: trebuie să joc, altfel jocul s-a terminat. Într-o astfel de situație, dincolo de starea de butadă și de viitorul anapoda cu care ne încearcă noile crize, sînt obligat, de obiectivele, pasiunile și calculele mele strategice, să iau decizii cu un impact pe termen scurt, dar și lung. Sînt obligat să joc și să antrenez jocul în practicile, strategiile și proiecțiile mele. Prețul pe care îl pun pe ceea ce vreau să fac este dat mai ales de decizia de a juca și de a ține în funcțiune jocurile și jucăriile.

Iar dacă iau această decizie, cred că două sînt limitele definitorii ale noilor mele acțiuni, mai ales în situațiile de criză. Două sînt pîrghiile importante de care am nevoie pentru a da un sens folositor acțiunilor mele. În primul rînd este vorba despre gîndirea critică. Trebuie să învăț modul acela de gîndire în care sînt din ce în ce mai atent la toate tipurile de idei și discursuri la care sînt expus. Trebuie să știu din ce în ce mai mult și din ce în ce mai bine efectele pe care le pot avea gîndurile și vorbele mele. Trebuie să fiu din ce în ce mai conștient de faptul că tot ceea ce spun și gîndesc poate avea consecințe și pentru altcineva, de lîngă mine sau de departe. În acest caz, strategia ține mai ales de motivații și tactici interioare. Trebuie să fiu mai atent, mai prezent, mai preocupat de efecte și consecințe. Iar cu privire la acest aspect, este bine că există din ce în ce mai multe instrumente care să mă ajute. Gîndirea critică și metodele de interpretare strategică se dezvoltă și se rafinează din ce în ce mai mult. În toate centrele noastre universitare sînt din ce în ce mai vizibile programele de dezvoltare a gîndirii critice și acest lucru e o veste bună pentru noi.

Dincolo de gîndirea critică și de practicile de antrenare a acesteia, în fața noilor crize, un alt lucru la fel de important ține de instrumentele și practicile de evaluare. Și mai ales de acele paradigme și roluri în care funcționează evaluatorii. Fie că este vorba chiar despre mine, atunci cînd încerc să mă înțeleg în situațiile mele de zi cu zi, fie că este vorba despre altcineva, care mă măsoară pe termen lung. Într-o lume dinamică și atît de complexă încît pare că se îndreaptă spre catastrofă, evaluatorii au un rol decisiv. Persoanele și sistemele cu rolul de evaluatori trebuie să-și schimbe stilul liniar de abordare și trebuie să înceapă să gîndească din ce în ce mai mult în chiar deschiderea pe care o caută în lucrurile și faptele pe care le monitorizează. Pentru că un viitor care pare că se închide nu poate fi deschis din nou decît de noile noastre moduri de evaluare. Avem nevoie de moduri noi prin care să înțelegem lumea noastră. Pentru că nu mai putem măsura doar în metri sau, după caz, cu picioarele.

Codrin Dinu Vasiliu este cercetător al Academiei Române – Filiala Iași, coordonator al grupului Cesar.

Credit foto: Wikimedia Commons