Jumătatea sau întregul?

Cuvintele poartă în ele povești și chipuri ale lumilor pe care le-au străbătut. Uneori, reguli; alteori, constrîngeri sociale. Multe dintre ele vorbesc despre contextele în care s-au ivit, despre comunitățile care le-au folosit, așezîndu-le pe un piedestal pentru o vreme și apoi aruncîndu-le într-o groapă comună a nepăsării sau chiar a uitării. Cele mai multe funcționează ca niște oglinzi în care se reflectă moduri de a trăi, de a privi lumea și de a te comporta. În adîncul lor scînteiază adesea mentalități cristalizate în răstimp îndelungat.

Cîteodată, vocabulele noastre devin obișnuințe, așa cum scurtăturile de gîndire se transformă în stereotipuri. Îmbracă haina automatismelor, nu mai spun ceea ce spuneau la prima lor rostire. Iar veșmîntul ăsta li se lipește de trup pînă la contopire. „Iubita mea” nu înseamnă mereu același lucru (ca dovadă că unii bărbați se pot exprima așa, chiar concomitent, și față de soția „veche” de treizeci de ani, și față de „muza” de care s-au amorezat de cîteva zile), nu declanșează nici în cel care folosește enunțul, nici în cea căreia îi este destinat aceleași furnicături pe sub coasta stîngă. Emoția momentelor de început, în care te-ai fîstîcit și ți-ai adunat curajul pentru a îmbrățișa o femeie în această sintagmă, se atenuează prin folosirea repetată, se tocește precum un pantof purtat prea mult. Ca în cazul domnitorilor ce luau zilnic o doză foarte mică de otravă – de pildă, de arsenic – pentru a putea supraviețui în cazul în care ar fi fost otrăviți, repetarea formulei, cu timp și fără timp, fără a mai simți fiorul ei, te imunizează. Și te trezești că spui, pur și simplu, niște expresii golite de orice semnificație. „Iubita mea” nu mai închide strigătul de uimire în fața miracolului de a fi întîlnit o ființă irepetabilă, ci rămîne o simplă etichetă de adresare, poate chiar mai dureroasă decît un prenume, căci amintește de epoca în care de pe buze curgea dragostea, nu obișnuința.

Printre formulele pe care le auzim frecvent, mai ales în preajma anumitor zile în care spectrul iubirii se metamorfozează într-un instrument de marketing și plutește pe deasupra orașelor, decorînd cu inimioare și ursuleți de pluș vitrinele magazinelor, cafenelelor și restaurantelor, se numără și „jumătatea mea”, cu varianta – sinceră sau prefăcut modestă – „jumătatea mea mai bună”. Și, cum vorbirea se convertește rapid în imagini, jumătățile de oameni încep să mi se perinde prin fața ochilor, ca un cortegiu al tuturor schilozilor lumii, al celor ce nu pot fi sau nu se pot simți întregi în absența „jumătății” lor. Responsabil pentru această lume populată cu fragmente, ce se caută continuu pentru a se rotunji, este nimeni altul decît androginul, trimis pînă la noi de antichitatea greacă, în fapt, de Platon. În Banchetul apare portretizată ființa rotundă, pe care Zeus ar fi despicat-o în două, după cum povestește Aristofan în celebrul dialog, pentru a-i sancționa un hybris – „mîndria nemăsurată”. În fapt, toate făpturile aparținînd celor trei genuri (bărbat, femeie și bărbat-femeie) ar fi fost pe-atunci rotunde, cu spatele și părțile laterale alcătuind un cerc, iar după ce au fost tăiate pe jumătate au ajuns să-și conștientizeze neîntregirea și să se caute prin lume pentru a-și rezolva dorul după ființa inițială. În felul acesta, Platon are ocazia să introducă și o definiție sintetică a iubirii: „Iar dragostea nu este altceva decît un nume pentru dorința noastră pătimașă de a fi din nou întregi” (Platon, Banchetul, traducere de Petru Creția, Editura Humanitas, 1995). Și iată cum, pe nesimțite, ni se induce ideea că nu vom putea trăi bucuria întregului în absența acestei regăsiri a jumătății pierdute prin teritoriile de sub bolta cerească. Idee păguboasă, din punctul meu de vedere, care exclude de la masa celor împliniți categorii largi de oameni: cei singuri, cei care practică poliamoria, cei care trec, de-a lungul vieții, prin mai multe relații, optînd, din varii motive, pentru un fel de monogamie serială (nu poți să nu te întrebi: în cazul lor ce se întîmplă, au mai multe „jumătăți”?). Mai ales asupra acestora din urmă m-aș opri, întrucît trăim într-o epocă în care parcursul nostru existențial este mult mai amplu decît al înaintașilor noștri. Într-o carte dedicată filosofiei longevității, Pascal Bruckner ne amintește cît de norocoși sîntem față de oamenii care respirau cu două veacuri și ceva înaintea noastră, pentru care senectutea începea pe la 30 de ani (!), speranța de viață situîndu-se între 30 și 35 de ani, în jurul anului 1800, și crescînd la 45-50 de ani, în preajma începutului secolului XX. Conștiința unei existențe mai îndelungate ne oferă, susține scriitorul francez, „posibilitatea de a rătăci pe alocuri, de a hoinări, avînd dreptul la ratări și reluări” (Pascal Bruckner, O scurtă eternitate. Filosofia longevității, traducere de Doru Mareș, Editura Trei, 2020, p. 18). Dacă în trecut oamenii nu aveau răgazul necesar pentru mai multe relații de lungă durată trăite consecutiv, pentru încercări eșuate și descoperiri noi la vîrste biologice și interioare diferite, astăzi pot trece lejer prin cel puțin trei astfel de căsătorii sau parteneriate, fiecare depășind un deceniu sau două de viață. Dacă în urmă cu un veac, în jurul vîrstei de 50 de ani se pregăteau să-și încheie socotelile cu lumea aceasta, în prezent, cifra simbolică se situează undeva la jumătatea vieții și invită frecvent la o reinventare, la o rescriere a poveștii personale. Mulți oameni renunță atunci la viața lor anterioară – divorțează, încep un job nou, intră în procese de reconversie profesională, își găsesc un alt partener, unii chiar decid să-și recunoască autentica identitate tăinuită decenii la rîndul și aleg să-și schimbe genul. Și-atunci nu poți să nu te întrebi cum se simt ei în raport cu acest constrîngător pat al lui Procust, care este mult clamata jumătate. Ai fost o vreme parte dintr-un cuplu, ai ieșit din el, ai rămas nepereche, ți-ai găsit, la un moment dat, o altă jumătate și tot așa, într-un ciclu care nu mai acceptă ideea de întregire a ființei printr-o unică persoană. În prezent, sîntem peste opt miliarde de oameni pe planetă și expresia „are balta pește” pare din ce în ce mai îndreptățită.

Încă din anii ’70 ai secolului trecut, Denis de Rougemont atrăgea atenția asupra schimbării de perspectivă în privința căsătoriei și, implicit, a divorțului, invocînd modul de a gîndi și de a acționa al americanilor și arătînd că separarea nu mai era percepută ca un eșec (cum încă se întîmpla în Europa), ci ca o nouă șansă la fericire: „Acolo unde europeanul vede în primul rînd o ruptură care creează o tulburare în societate și irosirea unui patrimoniu de amintiri și de experiențe comune, americanul are mai degrabă impresia că face ordine în viața lui și că-și oferă un nou viitor” (Denis de Rougemont, Iubirea și Occidentul, ediția a II-a, traducere de Ioana Feodorov, Editura Univers, 2000, p. 317).

Cu două, trei, patru căsătorii sau parteneriate la activ, în care poate ai investit emoțional de fiecare dată cu toată încrederea, cum să mai poți stabili cine este sau cine a fost „jumătatea ta”?

Sau cum să justifici situația în care cineva trăiește, simultan, două iubiri? Chiar dacă sîntem conștienți că sentimentul nu este același față de cele două ființe, că există nuanțe și decalaje temporale. Unii nu pot alege între amoruri, așa că preferă să le păstreze pe amîndouă. Un caz celebru, trecut și-n literatură (Doctor Jivago), este cel al scriitorului Boris Pasternak, pendulînd între nevastă (Zinaida Neigauz) și amantă (Olga Ivinskaia), incapabil fiind să renunțe la una dintre ele și găsind explicații pentru diferențele din tăietura diamantină a fiecărui sentiment.

Și ce facem cu oamenii singuri, mai ales cu cei care optează explicit pentru solitudine, nu cu cei care rămîn pe cont propriu, deși s-ar fi visat într-un cuplu? Nu sînt ei oameni întregi pentru că nu și-au căutat sau nu și-au găsit perechea?

Mitul lui Platon, cu tot romantismul lui inerent avant la lettre, a creat o imagine care nu ne mai încape, dar care continuă să ne strîngă într-o menghină a ideilor preconcepute. Cei mai fragili sufletește se simt ciuntiți de absența acelei Întîlniri – unica și inegalabila Întîlnire, precum cea a îndrăgostiților din Cîntarea Cîntărilor sau a lui Dante cu Beatrice –, care să-i facă și pe ei făpturi rotunde. Tinerii se întreabă, cu o oarecare doză de teamă, atunci cînd strîng în brațe ființa îndrăgită, dacă este chiar Ea / El și, mai ales, dacă va rămîne pentru tot restul vieții Ea / El. Cei care curg cu rîul vieții spre apus privesc în urmă și simt frumusețea fiecărei iubiri, parcă nu ar vrea să o renege pe nici una dintre ele, pentru a-și stabili, fără drept de apel, jumătatea.

Dacă ați avut răbdare să citiți pînă aici și nu mă cunoașteți din viața reală, cel mai probabil mi-ați lipit deja eticheta unei persoane care a trecut prin ’jdemii de relații și care încearcă să relativizeze importanța legăturii indivizibile de dragoste, să spună că partenerii se pot schimba oricînd, cu ușurință. Nimic mai fals. Nu cred în jumătăți, tocmai pentru că sînt o idealistă. Iar omului iubit nu-i spun jumătatea, ci întregul meu. Pot trăi fără el și nu mă voi simți ciuntită, nu voi fi doar o biată jumătate de om, de parcă mi s-ar fi amputat un membru și centrul de greutate mi s-ar fi modificat radical. Însă aleg în fiecare zi să respir în preajma lui, iar opțiunea asta luminează întregul care sînt, îmbrățișînd întregul din omul iubit. Nu cred în două jumătăți care țopăie prin lume pentru a recrea rotundul, ca niște invalizi care au nevoie de-o cîrjă de sprijin pentru a păși, ci în doi oameni întregi care, conștienți fiind că se pot despărți în orice clipă, decid să n-o facă, rămînînd împreună.

Cristina Bogdan este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București, unde predă cursuri de istoria mentalităților, antropologie culturală și studii de gen.

Credit foto: Wikimedia Commons