Kakistocrația în democrație

Kakistocrația (kakistos – rău, kratos – putere) desemnează o societate condusă de cei răi, cei fără valoare. Impostorii.

Termenul, potrivit dicționarului Merriam Webster, este vechi de aproape 400 de ani și a fost folosit pentru prima oară într-o predică rostită de Paul Gosnold în favoarea regelui Carol I.

„De aceea nu trebuie să ne facem nici un scrupul în a ne ruga împotriva acelor Sanctimonious Incendiaries, care au luat focul din cer pentru a-și incendia țara, au pretins în numele Religiei o răzvrătire din cea mai rea, împotriva acelor Nero care au smuls pîntecele mamelor care i-au născut și au rănit sînii care i-au alăptat, împotriva acelor Canibali care se hrănesc cu carne umană și sînt beți de sîngele propriilor frați, împotriva acelor Catilina care, urmărindu-și propriile interese, distrug liniștea vieții publice și sînt dispuși să dea foc Regatului, doar pentru a-și găti merindele pe jarul țării, împotriva acelor spirite neliniştite care nu mai pot trăi fără să distrugă și să-și impună propriile legi, care sînt gîdilați de o perpetuă mîncărime de schimbare și înnoire, transformînd vechea noastră Ierarhie într-un nou Presbiteriu, într-o nouă Independență, iar Monarhia noastră, bine temperată, într-un fel nebun de Kakistocrație.”

Făcînd un arc peste timp, cuvîntul a fost scos de la naftalină și revitalizat în 2018. Într-un mesaj postat pe rețelele sociale, fostul director al CIA, John O. Brennan, s-a adresat fostului președinte al SUA, Donald Trump: „Kakistocrația dumneavoastră se prăbușește, după o călătorie lamentabilă”. Imediat după postare, potrivit unui articol din Washington Post, cuvîntul a devenit viral. Mulți au căutat definiția și mulți au avut o revelație: societatea democratică în care trăim a devenit un cuib pentru kakistocrație?

Cum ajunge să fie promovată incompetența într-o societate democratică, în care este de presupus că meritul este adevărata valoare? Potrivit lui Diego Gambetta, profesor de sociologie la Universitatea Oxford, cunoscut în special pentru studiile sale despre organizațiile mafiote, calea prin care incompetența ajunge să se insereze în societate este crearea legăturilor de dependență.

„Mafia preferă să nu recurgă la violență, căci această cale nu este o alegere economică satisfăcătoare pentru a-și dezvolta interesele infracționale. În schimb, căile preferate de a-și impune puterea sînt legăturile de dependență. (...) Și cel mai simplu este să îndatorezi pe cineva care îți este inferior. De aici derivă tentația, pentru un om care își dorește puterea, de a se înconjura de incompetenți, de oameni slabi, căci, prin ascendentul pe care îl are asupra lor, îi poate controla, îi poate manevra pentru scopurile sale. Fidelitatea astfel obținută este cu mult mai valoroasă decît competențele angajaților.”

Cu alte cuvinte, prin promovarea incompetenței îți formezi o „armată” de soldați credincioși, cumpărîndu-le fidelitatea. Te asiguri că aceștia îți vor face jocurile, vor duce „bătăliile” tale.

Cercul vicios este format: incompetentul promovat, ajuns într-un punct decizional, va promova, la rîndul său, pe unul pe care îl consideră și mai slab, ca să-și asigure un susținător dependent și fidel. Care la rîndul său etc., etc., etc. Acest mecanism pervers de ascensiune a incompetenței este, de fapt, motorul unei societăți avide după putere, bani, celebritate.

Diego Gambetta găsește, de altfel, similitudini cu lumea academică. Cercetătorul susține că asta se întîmplă în mediile universitare care au ajuns să funcționeze pe același tipic al promovării nonvalorii: „Fidelitatea pentru un superior este mai de apreciat decît meritul real pe care l-ar avea un student. Sistemele de repartizare a posturilor într-o universitate sînt dimensiunea esențială prin care se propagă acest lucru. Cînd o comisie se reunește pentru a face nominalizările pentru posturi, superiorul își va pasa protejații colegilor, care știu că cei nominalizați le vor întoarce favorurile cînd va veni momentul. Dacă nu, vor fi supuși represaliilor”.

Într-un asemenea mediu, susține Gambetta, universitarii care atribuie posturi în virtutea unei loialități bazate pe incompetență „nu sînt doar răi, sînt cei mai răi. Căci ei formează, de fapt, o reală kakistocrație, formează puterea celor proști”. Explicația este una pe cît de simplă, pe atît de tulburătoare: cei mai buni cercetători nu au timp să se dedice jocurilor de putere, iar cei care se dedică jocurilor de putere și care cîștigă posturile în acest mod nu mai au timp pentru a face cercetări.

Dar, potrivit lui Gambetta, asta nu este singura socoteală, nici măcar cea mai importantă. „Promovarea incompetenței este, de fapt, un semnal pentru colegii de breaslă: ei văd că fără sistem n-ai nici o șansă să faci carieră. Dacă ești recompensat pentru meritul tău, recompensa o simți ca pe o recunoaștere firească a talentelor tale, deci nu vei fi înclinat spre o loialitate oarbă. Însă cînd recompensa vine nemeritat, atunci vei deveni susținătorul înfocat al protectorului tău, nu din convingere, ci pentru a-ți păstra poziția, care depinde de bunăstarea respectivului.”