La granița dintre cine sînt și ce dau mai departe

Dacă ar fi să-mi fac curaj să încep cu gluma asta, aș zice că-n mine sînt cel puțin doi lupi: unul lucrează ca jurnalist cultural de aproape 15 ani, celălalt a citit și-a recomandat cărți care i-au plăcut pînă a ajuns să fie confundat cu un fel de influencer pe zona de carte. Și deși ai crede că-s cel puțin gemeni acești doi lupi, adevărul e că deseori sînt copleșită de cît de diferite le sînt viețile și misiunile, rolurile și funcțiile.

Asta pentru că, din postura de jurnalist, nu pot să nu aplic rigorile unei meserii pe care am învățat-o din mers, cu complexele celui care n-a făcut o facultate de profil și care muncește de zece ori mai mult (atenție, nu zic că și de zece ori mai bine – pragul de sus a fost lovit de multe ori pentru a-l vedea pe cel de jos) pentru a compensa, a demonstra, a bifa tot ce simte că ar trebui.

Din acest punct de vedere, creatorul de conținut are o mai mare libertate. Nu spun că nu e nevoie de la fel de multă muncă, ci doar că am descoperit aici cîteva chei ale succesului, toate avînd de-a face cu autenticitatea. Dacă te pui pe tavă așa cum ești, dacă la urmăritorul tău ajunge forma ta sinceră, cred că nu mai e nevoie să-ți faci griji că vei atrage oameni nepotriviți sau că nu vei atrage pe nimeni, printre altele. La fel ca-n viața de zi cu zi, cea dincolo de ecrane și postări programate după algoritmi și reach estimat, se strîng în jurul tău bobițele care îți seamănă și împreună puteți alcătui ciorchinele pe care-l numim, atît de des încît îmi pare că începe să-și piardă din valoare, comunitate. Care nu-i mai puțin valoroasă dacă e mică, în formă incipientă sau în continuă formare, cred că tot uităm asta și tindem să atribuim valoare implicită paginilor cu mulți urmăritori, confundînd cantitatea cu calitatea.

Jurnalistul, în schimb, știe că „să fii tu însuți” poate fi cel mai mare blestem: dacă te pui pe tine, subiectivul, omul supus erorii de judecată la fel ca oricare altul, între informație și receptorul final al mesajului, riști să manipulezi, să denaturezi, să treci granița – poate de netrecut – spre influencer. Și pînă la urmă nici nu-i atît de grav, cred eu, dacă publicul tău știe cum să se uite la tine. Dar rareori ai controlul precis asupra crăpăturilor mici prin care răul se poate scurge spre locurile în care să crească și să rodească, ajungînd să te surprindă că cineva justifică o acțiune cel puțin reprobabilă cu argumente pe care tu le-ai folosit într-un anume fel. Știm, de fapt, că opera nu-i mai aparține creatorului odată ce e lăsată liberă-n lume. Dar responsabilitatea semințelor inițiale e tot a lui, cred eu cu tărie.

Ce mă frămîntă cel mai mult, dacă mă refer strict la postura de jurnalist, e responsabilitatea uriașă față de ce și cum aleg să dau mai departe. Și nu mi se pare că ține doar de etica profesională, ci e o chestiune de bun-simț uman să nu împrăștii teorii ale conspirației. Să nu profiți de vulnerabilități – ale subiectului știrii tale, dar nici ale receptorului. Să nu manipulezi, deși știm, știm că-i atît de ușor, poate chiar tentant să încerci să afli „ce face butonul x”. Lumea încă mai crede în presă, paradoxal e că-n același timp ce fredonează refrenul mai multor generații: ceva cu mințit „poporul”, ceva cu „televizorul”.

Din ambele postúri – și sînt sigură că se aplică la orice presupune expunere, deci viață publică – este esențial să înveți cît mai devreme să ai grijă de tine și să păstrezi precauția la mare cinste. La urma urmei, înveți greu că spectatorul, cititorul, urmăritorul nu îți este prieten; nu-i știi intențiile, chiar dacă îți pare prieten. Nu știi cît de dăunător e să-ți dai check-in în timp real, de exemplu, pînă nu te trezești la masa din cafenea cu un domn de trei ori mai mare decît tine, cu postură intimidantă, care se așază pe scaun de parcă ar fi nu doar invitat, ci chiar așteptat ca o gură de apă-n deșertul virtualo-real, izbucnind fericit și evident tulburat că-n sfîrșit l-ai chemat (deși nu știai de existența lui pînă acum), că-n sfîrșit ai acceptat întîlnirea (deși tu erai acolo să-ți scrii un articol și să creezi niște conținut despre cîteva cărți bune pentru tine și alții asemeni ție, dar abia acum îți dai seama că ai greșit postînd cu feeling motivated și hashtag-uri de freelancer aflat într-o stare bună, luminoasă, nesuspicioasă), că prin postarea ta ai răspuns sentimentelor lui și întrebărilor, rugăminților lui nespuse, și-n final că de-acum nu vă veți mai despărți vreo clipă, veți face copii frumoși ca el și deștepți ca tine și nu te va înșela niciodată, căci el nu e ca ceilalți.

Poate că închei cu o concluzie banală, ce se scaldă puțin în citate motivaționale răsuflate online, dar vă las cu un adevăr personal: e foarte important să fii tu bine ca să poți da și face bine mai departe. Extinzînd la cele două postúri despre care v-am scris aici, e esențial să fii un om echilibrat, cu bun-simț și curiozitate ca să devii un jurnalist cel puțin decent și/sau un creator de conținut care poate pune liniștit și împăcat capul pe pernă la finalul unei zile în care a acumulat informație, într-o formă sau alta, spre a o da mai departe.

Anca Zaharia este redactor-șef la Revista GOLAN. Are în pregătire volumul de poezie Pămîntul Plath.