La recrutare

Am vrut să aflu de la biroul de presă al Ministerului Apărării Naționale amănunte despre campania de recrutare pentru soldați și gradați profesioniști efectuată în februarie, martie și aprilie. Am avut surpriza să primesc imediat o invitație la debutul celei de-a doua serii de asemenea recrutări din acest an, un eveniment la care au putut asista și jurnaliști. Această serie e organizată pentru ocuparea a 3.800 de posturi vacante în 32 județe din țară și în municipiul București. La prima serie, din cei peste 6.400 de candidați înscriși (pentru peste 5.000 de posturi), au reușit doar ceva mai mult de 2.600. Proba fizică, urmată de cea psihologică și de evaluarea medicală au făcut trierea. Cum se desfășurau lucrurile, urma să văd.

Dis-de-dimineață (dar nu chiar atît de devreme pe cît ne trezeam cînd făceam armata, cea obligatorie din anii ’80) am intrat plin de curiozitate pe poarta unei unități militare de pe Bulevardul Ghencea. Evident că știam, uniformele nu mai sînt cum erau. Cei care ne-au primit purtau ținută combat, din aceea de camuflaj, iar bocancii bej, ca pentru misiuni în deșert, mi-au stîrnit un soi de invidie retrospectivă. Să fi avut noi asemenea bocanci...  

La o masă din curtea unității, pe marginea unui havuz, noi, ziariștii, am fost tratați cu cafea și saleuri. Nu mi s-a părut oportun să remarc că vreme de nouă luni, cît am făcut eu armata (lucru greu de crezut sau de înțeles astăzi), nu am băut vreodată cafea, ci doar un lichid incert, ușor dulceag, numit ceai, și în care se zicea că ni se punea bromură, ca să fim liniștiți. De altfel, în întunecații ani ’80, cafeaua naturală era o marfă de negăsit nu doar în unitățile militare.  

Ne-au fost prezentați zece candidați – de fapt, trei fete și șapte băieți care trecuseră probele, erau deja angajați ai armatei, dar acceptaseră să simuleze încă o dată tot procesul pentru a vedea și noi care sînt probele și condițiile de recrutare. Unul dintre băieți avea o bluză de trening cu o inscripție ce stîrnea curiozitatea: Zeus – Odaia Turcului. Am aflat că era numele echipei lui de fotbal și al localității din care venea. Doi dintre candidați erau fotbaliști. Una dintre fete era deja mamă a doi copii. O alta era studentă la Comunicații și Relații Publice și, în ciuda unei aparențe fragile, a trecut cu brio probele fizice. Spunea că, pentru ea, un beneficiu mare în armată vor fi concediile care se acordă special pentru studii, că astfel, deși a devenit soldat, va avea condiții bune să termine și facultatea. Un băiat ne-a povestit că a lucrat o vreme în Germania, pe post de curier. Am dedus că era sătul de acel tip de alergătură. Ca militar, probabil că spera la ceva mai multă liniște, pe timp de pace măcar. Pentru mai toți candidații cu care am vorbit, una din motivațiile de bază era stabilitatea posturilor din armată. Salariul de început nu e nici el deloc de neglijat, fiind vorba de 3.345 de lei net, plus 1.054 de lei norma de hrană, la care se pot adăuga indemnizații de transport, chirie și diverse decontări. Unii dintre cei înscriși vorbeau și despre o pasiune din copilărie pentru armată, despre uniforme, steaguri sau simțul datoriei pentru patrie. Întrebați dacă s-au gîndit și la misiuni de luptă, la eventuale războaie, răspundeau că n-ar da înapoi, dar... pe un ton mai scăzut.

Înainte de toate, însă, ne-au făcut demonstrația calităților fizice. Trebuiau să sară în lungime, să arunce de la distanță mingi într-o poartă de handbal, să facă 14 flotări, să sară cu ambele picioare pe niște pătrate ca la un fel de șotron, să treacă în echilibru pe o bîrnă, să se dea peste cap de două ori, să sară peste un obstacol, să treacă tîrîș printr-un tunel improvizat, să ridice două mingi medicinale cu care să străbată un traseu în zigzag și să alerge în viteză cîteva zeci de metri. Totul într-un barem de timp. Greșelile sau nereușitele de la fiecare sector se transformau în secunde de penalizare. Aș spune că nu era nimic prea greu, mai ales pentru niște oameni foarte tineri. Ni s-a spus că abia după ce trec aceste probe, destinate mai degrabă testării unui minim interes din partea candidaților, noii recruți sînt supuși unui adevărat antrenament militar.

Mai exista și o altă probă fizică, pentru care ne-am deplasat cu toții într-o coloană de mașini cu poliția militară deschizînd drumul cu girofarul (așa cerea regulamentul, ni s-a spus), vreo cîteva sute de metri, pînă la stadionul Steaua. Acolo, candidații trebuiau să alerge doi kilometri, adică șase ture de stadion, în cel mult zece minute și jumătate. Nici acest test așa-numit „de rezistență” nu era o încercare ieșită din comun, aș spune chiar că era o alergare destul de obișnuită pentru cineva cu un minim antrenament. Cu toate astea, e proba care pune cele mai mari probleme candidaților. Un instructor militar ne-a spus că 25-30% din ei nu reușesc s-o treacă. Tot el explica și că probele sînt comparabile cu cele care se dau pentru armatele țărilor aliate și că în ultimii ani au fost eliminate diferențele dintre cele pentru femei și cele pentru bărbați. Egalitate de gen. Baremurile sînt însă modificate periodic în funcție de observațiile făcute asupra pregătirii populației, iar în timp ele au fost relaxate. Cu alte cuvinte, în ultima vreme, populația din România și-a mai pierdut din calitățile sportive. Instructorii consideră că, în cel mult trei luni, oricine vrea să intre în armată se poate pregăti pentru a depăși probele fizice, chiar dacă n-a avut înainte nici un fel de pregătire sportivă. Asta în condițiile în care la recrutare se pot prezenta doar persoane între 18 și 45 de ani.

Dacă e să revin la „armata de pe vremea mea...”, pe atunci asemenea baremuri nu existau pentru că serviciul militar era obligatoriu. La fel și instrucția, alergările sau „tîrîșurile”. Nu erau normate. Se executau la ordin, pur și simplu. Provocarea de bază era nu cum să le îndeplinești, ci cum să te fofilezi. Singura selecție (și aceea foarte aproximativă) se făcea la vizita medicală. Mai era și un fel de triere neoficială, între cei care găseau o relație care să-i scutească de armată ori să-i trimită într-o unitate mai confortabilă și cei care nu o găseau.

În sfîrșit, ne-am întors cu coloana de mașini în unitatea militară, pentru probele psihologice. Seturi de întrebări, desene de comparat, interviuri lungi.

Am fost invitați la masă, la popotă. Ciorbă de văcuță, fasole cu cîrnați, salată și o gogoașă pudrată cu zahăr. La vederea meniului, i-am spus bucătarului că pe cînd eram în armată n-am mîncat niciodată așa de bine. „Atunci erau alte vremuri”, mi-a răspuns. După ce am terminat fasolea, mi-am zis: „Alte vremuri, dar, pînă la urmă, aceeași țară”.