Lungul drum al Greciei către sine

Cînd spui Grecia, îți vin automat în minte fie marea, fie Partenonul. Depinde ce ai mai citit și pe unde te-ai mai plimbat în ultimii ani de vacanțe în Grecia. Două imagini ale aceleiași monede, care poartă, pe o față, turismul, iar pe alta, cultura. Asemenea lui Odiseu, Grecia este „politropă”, adică versatilă și cu multe fețe. Tocmai de aceea e greu de surprins într-un portret, iar a vorbi despre ea înseamnă să alegi dintr-o galerie de măști, căci nu degeaba e țara care i-a dat Europei teatrul și, odată cu el, ipocrizia, care își deapănă sensul de la arta actorului, numit de grecii antici hypokrités. Dacă alegi fața turistică a monedei grecești, riști să cazi într-un stereotip cît Olimpul de mare: măsline verzi, plaje ticsite, miros de pește la grătar, un pic de feta, o sălățică grecească și muzică de proastă calitate, care și grecilor le sună a schelălăit, că de-aia i-au zis skyládiko, de la skýlos, „cîine”.

Dacă vrei să fii mai prețios, poți alege reversul monedei, pe cel cultural, dînd ochii peste cap și minunându-te dinaintea Partenonului. Desigur, ai motive întemeiate să faci asta, pentru că e o culme a arhitecturii. Rămîne însă întrebarea: unde se unesc cele două linii care, împreună, ar trebui să dea, sub mîna dibace a unui portretist, un tablou fidel al Greciei contemporane? Taberele sînt împărțite chiar și între granițele Greciei: pe de o parte, avem admiratorii înfocați ai culturii clasice, cu degenerări naționaliste, că, vorba aia, Grecia este leagănul civilizației europene și, se grăbesc unii să spună, al întregii civilizații umane, descoperind urme grecești pînă și în adîncul oceanelor în care s-a format viața (din păcate pentru naționaliști, cuvîntul okeanós nu are o etimologie indo-europeană); pe de alta, avem spiritele libere, rebele pînă la anarhism, care întorc fața trecutului și dau foc prezentului, pentru a-și construi o identitate proprie, care încă e neclară.

Direcția spre care se îndreaptă cele două tabere, prinzînd la mijloc, ca într-o menghină, spirite mai rezonabile, este una și aceeași: șubrezirea fundamentului democrației care a luat naștere pe pămînt grecesc, într-o agora deschisă la discuții cît e ziua de lungă, dar închisă politicos și, din perspectiva contemporană, incorect politic (alte cuvinte grecești, care se trag de la pólis, „cetate”) față de sclavi, femei, hetaire, diformi și alte categorii sociale private de libertatea cuvîntului.

Așa că revine obsesiv întrebarea: cum poți cunoaște adevărata față a Greciei? Ajunge să o vizitezi astăzi fără să-i cunoști istoria? Te poți bucura de albul și albastrul de carte poștală ale acestei țări, te poți lăfăi pe plajele ei sau ghiftui la taverne într-o ignoranță totală față de ceea ce deja circulă prin sîngele nostru (cine știe ce grec o fi trecut prin el la un moment dat...), prin vocabular și, în general, prin întreaga noastră cultură? Neștiința nu e doar o meteahnă a turistului dornic de vacanțe, ci e proprie chiar grecului cu o cultură medie, care, agățîndu-se cu mîndrie de un trecut glorios, îl ignoră cu desăvîrșire, însă nu se ferește să se folosească de el ca justificare pentru diverse pretenții de întîietate și superioritate. Trecutul este, pentru mulți greci, doar un paravan în spatele căruia se înghesuie vanități nejustificate de realizările prezentului. Din această perspectivă, se impune un demers susținut de (auto)cunoaștere prin redescoperirea trecutului și asimilarea lui ca lecție pentru viitor.

Alternativa aceasta – a descoperirii trecutului – pare să prindă în Grecia și peste hotarele ei, fiindcă vine, probabil, pe un fond de nesiguranță și de alarmare față de presiunea actuală exercitată de globalizare și uniformizare. Dovadă stă succesul unei cărți la traducerea căreia lucrez acum: Încape toată Antichitatea într-un lift? Este vorba despre concretizarea unui proiect de comunicare a științei (un alt termen, mai elegant, pentru „vulgarizarea” științei), pe care arheologul Theodoros Papakostas l-a demarat pe Instagram sub pseudonimul Archaeostoryteller, cu intenția de a face digerabilă arheologia antică greacă pentru un public dornic de informare rapidă, livrată inteligent și cu umor. Cu peste 93.000 de followers, contul lui Papakostas fascinează prin succesul unui subiect care, la prima vedere, pare arid. Una dintre calitățile autorului, care se regăsește și în cartea amintită mai sus, tradusă pînă acum în unsprezece limbi, în mai puțin de un an, este, pe lîngă umor, și relaxarea cu care vorbește despre evenimente și personalități din istoria grecilor. Premisa este aceea că lucrurile nu sînt doar albe sau negre, că în imaginea ideală a Greciei clasice există și zone umbroase, pe care naționaliștii încearcă cu disperare să le retușeze, că lui Alexandru cel Mare îi putem spune și Alex, fără ca asta să diminueze cu ceva grandoarea unui om care, privit îndeaproape, are și defecte. Cu alte cuvinte – chiar ale autorului – „dacă într-adevăr îți dorești să cunoști trecutul, e esențial să admiți și existența unor aspecte sumbre, să le înțelegi, să te bucuri că umanitatea a evoluat în multe privințe și să reții acest amestec de lumină și umbră”.

Cartea lui Theodoros Papakostas este o lecție despre cum putem face comestibil un dumicat tare al trecutului nostru, pentru a ne hrăni prezentul fragilizat de angoasele viitorului. Metoda e – cum altfel?! – socratică, iar intriga, extrem de simplă. Într-un lift al unui mall rămîn blocați un arheolog și un necunoscut. Ce altceva pot face doi greci într-un lift, pînă vine depanatorul? Evident, să discute despre arheologia greacă, din preistorie pînă în epoca elenistică! Prin fața ochilor ni se perindă nașterea unei lumi care ne fascinează și astăzi, dar pe care o înțelegem tot mai puțin.

Papakostas reușește să reînvie momentele-cheie ale acestei nașteri, îmbinînd grațios arheologia cu antropologia, fiindcă, așa cum mărturisește și guralivul arheolog blocat în lift, „arheologia, cunoașterea Antichității și descoperirea trecutului sînt locul de joacă al gîndirii, al imaginației și al sufletului uman. Toate experiențele, toate neliniștile și bucuriile pe care le încercăm își au sursa în trecutul nostru. În esență, minunăția arheologiei stă și în faptul că funcționează în mod universal ca o «psihoterapie»”. Așa cum, la scară individuală, psihoterapia investighează trecutul fiecăruia, pentru a lumina prezentul, la fel și arheologia devine, în mîinile lui Theodoros Papakostas, o lanternă care ne ajută să scotocim prin ungherele istoriei și, astfel, ale sufletului uman.

Am făcut această lungă paranteză din două motive: întîi, pentru a arăta că arheologia antică greacă poate fi destul de... sexy, dacă știi cum să vorbești despre ea – iar grecii se pricep la vorbit... –, apoi, pentru a-i îndemna pe toți cei care pleacă în vacanță în Grecia să ia cu ei și o carte scrisă de un grec. E un semn de politețe – iarăși ajungem la cuvîntul acesta grecesc! – față de țara pe care o vizitează. Dacă nu pare tentantă Antichitatea, Grecia are de oferit și altele. Fiindcă, da, s-a scris neîncetat în greacă chiar și după Platon și Aristotel, ceea ce e imposibil să nu fascineze pe oricine. Apropo, cîți autori greci moderni ați citit? Dacă îl aveți pe listă doar pe Kazantzakis, dați-mi voie să vă prezint cîteva cărți de luat în valiză. Promit că se citesc foarte plăcut pe plajă sau pe o băncuță de la poalele Acropolei.

Cel mai cinstit e să vă propun cîteva traduceri făcute de mine, fiindcă știu de ce le-am ales. Motivul e simplu: am fost convins că spun ceva despre spiritul grec, dar nu se limitează la acest spațiu, fiindcă au ceva universal. A fost pariul meu să arăt că literatura mare grecească nu s-a oprit cîndva în Antichitate, ci continuă să palpite vie și azi. Sigur, lista rămîne deschisă, iar pe ea puteți adăuga cărțile lui Kazantzakis apărute la Humanitas sau lungul catalog al Editurii Omonia, unde au apărut cele mai multe traduceri din greacă.

Dintre cărțile traduse de mine, v-aș propune, așadar, cîteva:

# Papesa Ioana de Emmanouil Roidis (Editura Vellant, 2018). O hagiografie în răspăr despre figura enigmatică a Ioanei, care, spune legenda, s-ar fi cățărat pînă pe tronul papal. Roman de aventuri, care pare lejer la o primă lectură, dar care practică, în adîncime, un intertextualism avant la lettre și o critică caustică la adresa habotniciei catolice și ortodoxe. E un exemplu elocvent despre dialogul duplicitar pe care Grecia îl poată cu propriul trecut.

# Martor mi-e Dumnezeu de Makis Tsitas (Editura ART, 2019). O mărturie de un comic aproape grotesc, cu tușe triste, a unui litograf rămas fără slujbă, înșelat de toate femeile din viața lui și, pînă la urmă, chiar de propria familie. E imaginea îngroșată, dar nu mai puțin autentică, a grecului simplu, peste care trece criza economică, lăsînd în urmă prăpăd, dar și a așteptărilor nejustificate pe care mulți le au de la viață și de la cei apropiați. O carte care te face să rîzi înfundat, dar care și sapă în tine, pînă îți dau lacrimile.

# Mama cîinelui de Pavlos Matesis (Curtea Veche Publishing, 2022). Naratoare este o femeie misterioasă cu numele de Raraou. Nu știi ce să crezi despre ea și despre cele povestite, dar asta nu te împiedică să te amuzi, dar și să plîngi dinaintea istoriei mici trecute prin ciurul istoriei mari. O Grecie la fel de duplicitară, care își scrie istoria cum îi convine, dar care nu scapă ochiului critic al unor scriitori incomozi, cum e și Pavlos Matesis. Și aici contextul este unul istoric – anii de ocupație din timpul celui de-al Doilea Război Mondial –, dar istoria mare este filtrată prin mintea naivă a acestei Raraou, a cărei poveste te va urmări dincolo de paginile cărții.

# Misiunea de Aris Alexandrou (Curtea Veche Publishing, 2023). O confesiune care curge năvalnic, spusă de un om fără chip despre evenimente și locuri plasate pe o hartă imaginară. Cu toate astea, cartea nu e mai puțin adevărată, fiindcă pleacă de la întîmplări reale – Războiul Civil din Grecia (1946-1949) –, dar povestește kafkian istoria și te aruncă într-un iureș din care, odată intrat, abia la finalul cărții mai poți ieși.

# Ultima pisică neagră de Evghenios Trivizas (Editura Frontiera, 2024). Deși pare o carte pentru adolescenți, poate fi citită pînă la vîrsta de 80+. O parabolă a ororilor genocidelor din istoria noastră, transpusă, pe un ton comic și alert, în lumea pisicească de pe o insulă fără nume. O isterie în masă este provocată de superstiția oamenilor că pisicile negre aduc ghinion. Ce poate fi mai firesc decît exterminarea acestora?! Autorul este specialist în drept penal și criminologie, așa că vă puteți aștepta la o intrigă detectivistică în toată regula. Cu învățăminte cît cuprinde. Și cu o avertizare care ne readuce la premisa articolului meu: „Vă spun toate acestea pentru că aici, pe insula noastră, ca pretutindeni, pisicile uită, oamenii uită, iar nebunia n-are nevoie de prea multe ca să izbucnească din nou, luînd-o iarăși de la capăt, fir-ar să fie...”.

Trecutul e o lecție pe care trebuie s-o purtăm cu noi, în geamantan, în orice călătorie am întreprinde, fiindcă, vorba lui Kavafis: „Acest frumos periplu ți-a dăruit Ithaka. / Fără ca ea să fie, n-ai fi pornit la drum” (traducere de Elena Lazăr). În fond, călătoria în Grecia este o călătorie în noi înșine și, astfel, avem datoria să știm mai multe despre ea.

Claudiu Sfirschi-Lăudat este traducător din limba neogreacă și autor de texte dramatice.