Mai crede medicul în ceva, orice?

Mereu mi-am spus că m-am născut prea tîrziu, că m-aș fi înțeles mai bine și aș fi avut, poate, mai mult rost cu o sută sau chiar două sute de ani mai devreme. Dar nu e ca și cum aș fi putut alege. Simt de multe ori un dor pentru vremuri pe care nu le-am trăit niciodată în mod direct, ci pe care le-am experimentat imaginativ prin lectură, prin istorii de toate felurile sau (ca să fiu sincer) prin filme și seriale. Mi-e dor, așadar, de vremurile în care medicul credea în ceva – nu mă refer la Dumnezeu, la vreo zeitate atotputernică a medicinei sau a vindecării, ci, pur și simplu, la ceva, orice.

Mi-am pus această întrebare încă din facultate: în ce s-ar presupune că ar crede un medic modern, din secolul al XXI-lea tehnologizat, globalizat și interconectat? E cumva evident că întrebarea primă, pînă să găsim ceva-ul respectiv, ar fi: „La ce bun să creadă medicul în ceva, orice?”. Dacă noi, acești mulți, autoproclamați, oameni de știință privim totul din perspectivă materialistă, lucrurile devin simple: totul este materie, totul este substanță, mintea nu există, ci reprezintă doar o serie de procese ale creierului, iar de suflet și de spirit să se ocupe preoții. Cînd filosoful s-a transformat în om de știință, medicul l-a urmat în a deveni, din vindecător, reparator. În multitudinea de service-uri umane (se mai numesc spitale) s-a născut specia mecanicului de materie biologică ce nu mai crede decît în ceea ce vede. Cu alte cuvinte, trăiască medicina bazată pe dovezi!

Vorbim despre dovezi obiective și obiectivabile pe care nu le punem la îndoială, convingîndu-ne, ca medici, că adevărurile științei nu sînt doar de necombătut și necesare, ci și, deopotrivă, suficiente. Autosuficiența științifică a născut „mecanicul” de astăzi, medicul acela pentru care formula „ființa umană” e, pur și simplu, lipsită de sens. Medicii cred din ce în ce mai puțin, pentru că au impresia că știu din ce în ce mai mult. Dacă vorbim despre nemurire, unii cred că există, într-o formă sau alta, alții nu; dar în cazul bolilor, oricare ar fi ele, al proceselor fiziologice, al structurilor anatomice, nu se mai pune problema de a crede; aici, medicii știu. Am plecat de la premisa că medicul știe și pacientul crede, că indiferent de explicațiile noastre legate de tratament, de pași operatori, de rezultate și prognosticuri, omul din fața noastră, cu un statut ontologic modificat, căci din om s-a făcut pacient, nu va ști cum știm noi, ci va crede și se va încrede în autoritatea științei noastre. Cînd am prezentat această idee unui prieten medic și antropolog, mi-a trîntit pe masă superioritatea științei, spunîndu-mi că și medicul crede – și nu știe – legat de toate cele pe care le practică. Nu medicul practician a făcut acea cercetare, nu a fost fiecare dintre noi în laborator pentru a verifica empiric eficacitatea unui medicament sau a orice altceva. Am citit studii și tratate, am făcut numeroase cursuri, am „furat” meserie de la cei cu mai multă experiență, pentru ca, în final, să credem cu o incredibilă tărie că știm. Această știință biomedicală bazată pe dovezi se pare că sălășluiește în mintea (creierul – ar zice necredincioșii) medicului de astăzi cu titlu de absolut, de imuabil.

Am întrebat cîțiva colegi, de-a lungul vremii, dacă ei cred în Dumnezeu – discuția despre sistemele de credință în absența unei religii fiind una prea lungă. Aproape toți mi-au spus că nu cred în Dumnezeu, pentru că nu au nici o dovadă că acesta există; practic, Dumnezeu nu respectă știința bazată pe dovezi. Apoi, i-am întrebat timid dacă tot ceea ce există acum este explicat de știință, oricare ar fi ea. Cu toată încrederea și falsa smerenie, mi-au spus că știința evoluează și că, la fel cum cu o sută de ani în urmă nu știam foarte multe, descoperindu-le pe parcurs, așa și viitorul științei va rezolva enigmele rămase ale prezentului. Am zîmbit și am spus: „Așadar, voi credeți că știința va găsi răspunsuri, nu știți că o va face, pentru că nu aveți nici o dovadă”. După această replică, unul dintre colegi chiar mi-a spus că încerc să îl conving că religia lui este știința; dar eu nu încercam să conving pe nimeni, eu știam că știința are pentru el titlu de religie. În timp, m-am domolit și eu cu știutul, am început mai tare să cred.

Între știință și credință există posibilitatea de a alege, ceea ce e o formă de libertate. Mereu cînd alegem, sîntem mai liberi, în teorie cel puțin. Am înțeles totuși că medicul crede în știință, iar că modelul biomedical este necesar și suficient. Atunci, de ce insist?

Întrebarea care m-a bîntuit, pentru ca ulterior să mă motiveze să caut mai departe, a venit de la pacienți: „De ce EU?”. Medicina mea științifică putea oferi doar statistici și dovezi: pentru că sînteți în categoria de risc, pentru că aveți antecedente în familie, pentru că fumați, pentru că... Bine-bine, dar de ce tocmai eu? Medicina de astăzi nu poate să răspundă la întrebarea aceasta ontologică, axiologică și, pentru mulți medici, ilogică. Am scris, „de astăzi”, pentru că medicina de ieri, cu precădere cea veche de mai multe secole, din perioadele de care îmi este mie dor, vedea omul în deplinătatea lui, organică și spirituală deopotrivă, abordînd o metafizică unitară a ființei. Orice medicină tradițională, sacerdotală – în termeni de specialitate, etnoiatrie – aduce cu sine explicații complete, de multe ori deloc complexe, pentru tot ceea ce se petrece în boală, suferință și vindecare. Pentru ca aceste medicini rudimentare și desuete să existe, motorul lor – vraciul, șamanul, cel inițiat în tainele vindecării – utiliza cel mai puternic combustibil: credința. În toate aceste sisteme integrative, credința în vindecare, în sursa bolii, în puterea vraciului reprezentau fundamentul practicii lor. Ce a făcut medicina modernă, biomedicală cu toate acestea? A creat o groapă imensă în care a aruncat toate aceste credințe și a acoperit-o cu un capac greu pe care a scris: PLACEBO. Cam așa s-a rezolvat problema credinței în vindecare și în orice metafizică a medicinei.

La ce bun să creadă medicul în ceva dincolo de dovezile atît de dulci aduse de știința sa? Ar fi o imensă limitare să fim mecanici de oameni, iar unii, precum George Engel, au venit cu modele noi, cu metafizici mai incluzive. Așa a fost conceptualizat în 1977 modelul bio-psiho-social, care nu lua în calcul doar biomedicina bazată pe dovezi, ci și componentele sociale și psiho-emoționale. Ca orice alt model, s-au teoretizat ulterior numeroase variante, care mai de care mai extinse sau exotice, pentru a fundamenta o metafizică completă a medicinei de secol XX și, ulterior, XXI. Omul modern are tendința să reinventeze roata pentru că, uitîndu-se atît de mult înainte, omite că în spatele său zac munți de roți deja perfecționate de înaintași. Cum de au funcționat medicinile tradiționale, în absența empirismului și a complexității materiale actuale? Eu cred că exercițiul integrării prin credință este cel care aliniază omul. Credința în vindecare, credința în absența bolii, în revitalizare, în metodele medicinei moderne, toate acestea reprezintă fundamentul unei practici medicale sănătoase, mai mult decît orice placebo. Ortodoxia științelor moderne, și implicit a celor biomedicale, ne-a convins că tot ceea ce credem dincolo de ele este pur și simplu autosugestie, autoconvingere, pe scurt, repet: placebo. Placebo există la fel de mult cum există zeii grecilor, iar spre deosebire de placebo, în zei îți poți investi credința și poți primi confortul ontologic de care ai nevoie. Fără ca medicul să creadă cu tărie în ceea ce face, în puterea vindecătoare a meșteșugului său tainic, în zeii nenumiți ai medicamentelor moderne, nici pacienții săi nu vor manifesta o astfel de credință.

Gîndirea empirică fundamentată pe rezultate statistice subțiază esența umană. În loc să cedăm locul propriilor noastre creații artificiale, propun să revenim la o lume mai simplă și mai unită, în care medicul crede în forțe vindecătoare pe care nu le înțelege, într-o imortalitate ideală în care lumea nu mai are nevoie de el. Lumea perfectă pentru un medic este aceea în care el este șomer, în care boala și suferința nu există. Eu vreau să mă întorc la acei medici care integrau omul într-un univers de neînțeles și care nu consumau timpul pentru a ști, ci pentru a crede și a vindeca, pentru a fi prezenți și pentru a accepta că sîntem mărunți și limitați, și că ne avem doar unii pe alții în fața unor forțe mult prea mari pentru a fi știute.

Ioan-Alexandru Mirea e medic psihiatru și doctorand în filosofie cu prima teză din țară pe o temă aflată la intersecția domeniilor Medical humanities și Filosofia psihiatriei, sub coordonarea acad. Mircea Dumitru – Școala Doctorală de Filosofie, Universitatea din București.