Mănăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i? Utopie, sustenabilitate, autarhie

În anul 1971, sociologul francez Jean Séguy (1925-2007) publica într-o respectabilă revistă academică un articol care a făcut mult zgomot atunci, schimbînd radical modul în care științele sociale privesc și analizează fenomenul monastic. Acesta se numea „Les sociétés imaginées, monastère et utopie“. Genul de articol erudit și cumpănit, întins pe multe pagini, non-ISI, non-proiect european sau „fonduri norvegiene”, scris fără presiunea ramificării CV-ului și raportărilor anuale... mă opresc aici, nu vreau să par nici ranchiunos, nici reacționaro-cîrtitor împotriva canoanelor și standardelor științei contemporane. Revin deci. Jean Séguy pornește de la două întrebări aparent simple: conceptul de utopie (societate ideală, imaginată și imaginară, reacție „visată” la lumea din jur, dar perfect desenată și operațională în mintea creatorilor) poate fi folosit cu succes în domeniul științelor sociale? Dacă DA, cea de a doua interogație este: poate ajuta el la înțelegerea, fie și parțială, a misterului fondării (apariției) instituției monastice și, mai ales, a supraviețuirii acesteia de-a lungul timpului? Dacă e să ne referim doar la creștinism, de la Sfîntul Antonie cel Mare, cel care este considerat „tatăl” monahilor, din secolul al IV-lea pînă astăzi, avem de a face cu o instituție, repet, o instituție, care rezistă în ciuda tuturor piedicilor, încercărilor, contestărilor, desființărilor etc. Care să fie secretul longevității?

Da, știm cu toții, „utopia” are presă proastă și recepție defavorabilă, multe cadavre în dulap, comunismul fiind doar unul dintre ele, pentru că noi nu doar l-am visat, ci l-am și experimentat o bună bucată de timp. Majoritatea utopiilor sfîrșesc lamentabil. Atunci cînd vorbește, citez exact, despre „experimentul monastic de societate imaginată”, Jean Séguy avansează ideea că dintre toate pornirile utopice pe care le-a cunoscut omenirea, acesta a fost singurul care a reușit, fiind vorba, iarăși citez, de „o utopie realizată”. Utopia monastică, cu tot ceea ce presupune ea (rupere de lume, izolare, gestiune riguroasă a timpului, relații ierarhice stricte, reguli de viață și comportament, ospitalitate și „închidere”, concomitent, aducerea imaginii Regatului lui Dumnezeu pe pămînt) a fost preluată și reprodusă în majoritatea culturilor creștine europene și nu numai.

Jean Séguy enumeră în articolul său mai multe elemente-cheie ale acestei splendide, adevărate „sustenabilități” monahale (scuze că sînt nevoit să utilizez acest nou cuvînt pe care moda zilei l-a ucis, săracul, prin suprautilizare și manipulare ideologic-corectă): geniul alegerii locului în care să fie amplasate mănăstirile (izolate, dar nu foarte, pentru a avea Orașul plin de resurse materiale și umane în apropiere), un sistem ierarhic aparte, reguli interne de funcționare aspre, folosirea judicioasă a timpului disponibil (și faimoasa „raționalizare” a acestuia, care a dus mai tîrziu la nașterea și succesul capitalismului, timpul transformat în bani și eficiență – oare de ce multe mănăstiri au sucombat tocmai din cauza bogăției acumulate, nu a sărăciei?), adaptarea cuceririlor tehnologice sau chiar inventarea acestora (ceasul deșteptător, agricultura sistematică sînt invenții monahale timpurii – cine să se trezească în crucea nopții, cînd nici măcar cocoșii nu mai cîntă, iar clepsidra, nisipul, nu face zgomot?), sprijinul comunităților locale, al laicilor credincioși sau al puternicilor zilei. Dar dintre toate acestea, autarhia, autosuficiența economică și existențială, a fost pilonul esențial pentru supraviețuirea lor.

Cum s-a manifestat aceasta de-a lungul timpului? Există o literatură întreagă pe subiect, la intersecția dintre teologie, istorie ecleziastică, economie și sociologie. Fără a mai pomeni faptul că în ultima vreme au început să apară și lucrări savante ale adepților curentelor bio-eco-sustenabile, pasionați de agricultura „respectuoasă” cu mediul și care descoperă cu stupoare și uimire că mănăstirile sînt „eco” dintotdeauna, nimic nu este de fapt inventat de la zero. De fapt, logica autarhiei monastice este destul de simplă. Monahii aleg (alegeau, în fine...) izolarea pentru a se putea dedica rugăciunii, contemplației, salvării individuale și colective a lumii. Odată ce ajungi să fii rupt de lume, trebuie totuși să trăiești din ceva, doar aerul și puterea rugăciunii nu sînt suficiente. Nu te poți baza prea mult pe lumea din jur, nu pentru că aceasta nu este suficient de darnică – din contra, mănăstirile au atras mereu ca un magnet banii și daniile, mai ales dacă aveau în păstrare moaște de sfinți renumiți sau duhovnici iscusiți –, ci pentru că venirea celui din lume, a străinului laic, reprezintă o „ispită” din toate punctele de vedere. Nu înțelege pe deplin idealul pe care-l slujești și reprezinți, are alt cod de comportament și vestimentar, se hrănește diferit etc. Vestitele cămeșoaie care se mai găsesc încă pe la porțile unor mănăstiri, destinate acoperirii celor care au o ținută mai... „estivală”, să zicem, sînt cel mai bun exemplu de înțelegere a acestei stări de fapt. Trec peste faptul că în modernitatea ambiantă astfel de îndemnuri-obligații vestimentare au de multe ori efectul contrar: în loc să fie un veșmînt corectiv penitențial, fotografiile vizitatorilor costumați cu ele fac deliciul rețelelor sociale, avînd, la nivelul reprezentărilor sociale ale mănăstirii, exact efectul contrar, secularizant foarte.

Așadar, soluția a fost autarhia, ca pilon al rezistenței prin vremi a monahismului, adică dezvoltarea unei capacități de a te autosusține fără a fi (prea) dependent de surse externe, bazată pe mai multe resurse interne puternice. Primele dintre ele au fost agricultura și creșterea animalelor. Un exemplu printre altele disponibile a fost cel al ordinului cistercian, fondat la sfîrșitul secolului al XI-lea. Nucleul ordinului l-au constituit călugării mănăstirii benedictine din Cîteaux (în latină Cistercium) din Franța, care sub conducerea abatelui Robert de Molesme s-au decis în anul 1098 să respecte cu cea mai mare strictețe Regula Sfîntului Benedict, așa cum a fost scrisă de Benedict de Nursia în anul 540. Călugării cistercieni au construit mănăstiri în zone izolate și au dezvoltat sisteme avansate de agricultură și zootehnie. Spre deosebire de metodele tradiționale în care animalele erau ținute în aer liber sau în adăposturi rudimentare, cistercienii au proiectat grajduri solide, menite să protejeze animalele și să crească productivitatea. Îmbunătățirea raselor de animale, o proto-genetică deci, a fost de asemenea opera lor. Sînt primii care au selecționat animale mai productive pentru lapte, carne și muncă agricolă, influențînd dezvoltarea raselor moderne. Au introdus tehnici avansate de furajare, asigurînd hrană mai bună și sănătate îmbunătățită pentru vite, oi și cai. În fine, cistercienii au utilizat metode eficiente pentru a crește producția de hrană pentru animale, folosind sisteme de irigații și rotația culturilor, o noutate absolută pentru acea epocă.

Al doilea pilon al rezistenței autarhice a fost dezvoltarea de meșteșuguri și manufacturi. Să nu uităm nici o clipă faptul că Patericul se deschide cu un îndemn la muncă, la o ocupație minuțioasă (împletirea de frînghii și coșuri) pentru a ține și mintea, și mîinile ocupate. Produse care vor fi mai apoi vîndute în orașul apropiat, pentru resurse financiare, nu doar subzistență, și pentru dezvoltarea ulterioară a primelor mănăstiri creștine. Multe mănăstiri au dezvoltat de-a lungul vremii ateliere de țesătură și broderie, pentru confecționarea veșmintelor monahale și liturgice, brutării și mori (vă recomand cu căldură brutăria Mănăstirii Agapia, veți fi surprinși), fierării și dulgherie, ateliere de legători de cărți rare și caligrafie, producția de bere, vin sau siropuri de plante (iertare, încă o recomandare, divinul sirop de bujori de munte al mănăstirilor din Vîlcea, Horezu, Govora, Dintr-un Lemn). Munca-l ține pe călugăr în viață, nu doar rugăciunea. Să nu uit, cred că ați observat că unele mănăstiri, ortodoxe sau catolice, transmit această idee de „grădină a Raiului” prin grădini cu flori impecabil întreținute, interioare savant gîndite cu havuzuri, coloane, colonade, pridvoare etc. Toate cer însă muncă, multă muncă pentru a fi întreținute, spații edenice unde natura, pacea și rugăciunea ar trebui să creeze o lume perfectă și să accentueze sentimentul de „închidere” controlată, dar și o anumită tensiune, palpabilă, între ideal și realitate.

În fine, cred că cel de-al treilea constituent de bază al autarhismului monastic a fost autoaprovizionarea cu resurse de bază, esențiale. Majoritatea mănăstirilor aveau (și au în continuare!) propriile lor resurse de apă și de energie (mori, centrale), fîntîni și izvoare captate, sisteme rudimentare sau foarte evoluate de producere a energiei, indiferent de forma acesteia. În peregrinările mele prin țară am văzut cum unele mănăstiri au adoptat cu entuziasm ultimele cuceriri tehnologice în materie de „eficiență energetică” – panouri solare, eoliene, pompe de căldură, micro-baraje hidro – cu naturalețe, neforțat, spre mirarea unora care i-ar dori pe călugări doar niște elemente folclorice, neștiind că de fapt această tendință se înscrie în lunga bătălie de supraviețuire a acestora cu lumea, pentru ca „utopia” lor să reziste, chiar dacă uneori imperfect și cu ajustări continue. Dacă nu ar fi avut o viziunea practică asupra realității, cultivînd, printre altele, și soluția autarhică, mănăstirile ar fi dispărut de multă vreme. De aceea ele au rămas în istorie, prin istorie. Restul este dezbatere, interpretare, reprezentare, supe reîncălzite, politică. Spuneți-le cum vreți. Mănăstirea merge oricum mai departe, pe un picior de plai, o gură de rai.

P.S. Mulțumesc „ciatbotului“ ChatGPT pentru asistența și sugestiile oferite pentru scrierea rîndurilor de mai sus.

Credit foto: 

În anul 1971, sociologul francez Jean Séguy (1925-2007) publica într-o respectabilă revistă academică un articol care a făcut mult zgomot atunci, schimbînd radical modul în care științele sociale privesc și analizează fenomenul monastic. Acesta se numea „Les sociétés imaginées, monastère et utopie“. Genul de articol erudit și cumpănit, întins pe multe pagini, non-ISI, non-proiect european sau „fonduri norvegiene”, scris fără presiunea ramificării CV-ului și raportărilor anuale... mă opresc aici, nu vreau să par nici ranchiunos, nici reacționaro-cîrtitor împotriva canoanelor și standardelor științei contemporane. Revin deci. Jean Séguy pornește de la două întrebări aparent simple: conceptul de utopie (societate ideală, imaginată și imaginară, reacție „visată” la lumea din jur, dar perfect desenată și operațională în mintea creatorilor) poate fi folosit cu succes în domeniul științelor sociale? Dacă DA, cea de a doua interogație este: poate ajuta el la înțelegerea, fie și parțială, a misterului fondării (apariției) instituției monastice și, mai ales, a supraviețuirii acesteia de-a lungul timpului? Dacă e să ne referim doar la creștinism, de la Sfîntul Antonie cel Mare, cel care este considerat „tatăl” monahilor, din secolul al IV-lea pînă astăzi, avem de a face cu o instituție, repet, o instituție, care rezistă în ciuda tuturor piedicilor, încercărilor, contestărilor, desființărilor etc. Care să fie secretul longevității?

Da, știm cu toții, „utopia” are presă proastă și recepție defavorabilă, multe cadavre în dulap, comunismul fiind doar unul dintre ele, pentru că noi nu doar l-am visat, ci l-am și experimentat o bună bucată de timp. Majoritatea utopiilor sfîrșesc lamentabil. Atunci cînd vorbește, citez exact, despre „experimentul monastic de societate imaginată”, Jean Séguy avansează ideea că dintre toate pornirile utopice pe care le-a cunoscut omenirea, acesta a fost singurul care a reușit, fiind vorba, iarăși citez, de „o utopie realizată”. Utopia monastică, cu tot ceea ce presupune ea (rupere de lume, izolare, gestiune riguroasă a timpului, relații ierarhice stricte, reguli de viață și comportament, ospitalitate și „închidere”, concomitent, aducerea imaginii Regatului lui Dumnezeu pe pămînt) a fost preluată și reprodusă în majoritatea culturilor creștine europene și nu numai.

Jean Séguy enumeră în articolul său mai multe elemente-cheie ale acestei splendide, adevărate „sustenabilități” monahale (scuze că sînt nevoit să utilizez acest nou cuvînt pe care moda zilei l-a ucis, săracul, prin suprautilizare și manipulare ideologic-corectă): geniul alegerii locului în care să fie amplasate mănăstirile (izolate, dar nu foarte, pentru a avea Orașul plin de resurse materiale și umane în apropiere), un sistem ierarhic aparte, reguli interne de funcționare aspre, folosirea judicioasă a timpului disponibil (și faimoasa „raționalizare” a acestuia, care a dus mai tîrziu la nașterea și succesul capitalismului, timpul transformat în bani și eficiență – oare de ce multe mănăstiri au sucombat tocmai din cauza bogăției acumulate, nu a sărăciei?), adaptarea cuceririlor tehnologice sau chiar inventarea acestora (ceasul deșteptător, agricultura sistematică sînt invenții monahale timpurii – cine să se trezească în crucea nopții, cînd nici măcar cocoșii nu mai cîntă, iar clepsidra, nisipul, nu face zgomot?), sprijinul comunităților locale, al laicilor credincioși sau al puternicilor zilei. Dar dintre toate acestea, autarhia, autosuficiența economică și existențială, a fost pilonul esențial pentru supraviețuirea lor.

Cum s-a manifestat aceasta de-a lungul timpului? Există o literatură întreagă pe subiect, la intersecția dintre teologie, istorie ecleziastică, economie și sociologie. Fără a mai pomeni faptul că în ultima vreme au început să apară și lucrări savante ale adepților curentelor bio-eco-sustenabile, pasionați de agricultura „respectuoasă” cu mediul și care descoperă cu stupoare și uimire că mănăstirile sînt „eco” dintotdeauna, nimic nu este de fapt inventat de la zero. De fapt, logica autarhiei monastice este destul de simplă. Monahii aleg (alegeau, în fine...) izolarea pentru a se putea dedica rugăciunii, contemplației, salvării individuale și colective a lumii. Odată ce ajungi să fii rupt de lume, trebuie totuși să trăiești din ceva, doar aerul și puterea rugăciunii nu sînt suficiente. Nu te poți baza prea mult pe lumea din jur, nu pentru că aceasta nu este suficient de darnică – din contra, mănăstirile au atras mereu ca un magnet banii și daniile, mai ales dacă aveau în păstrare moaște de sfinți renumiți sau duhovnici iscusiți –, ci pentru că venirea celui din lume, a străinului laic, reprezintă o „ispită” din toate punctele de vedere. Nu înțelege pe deplin idealul pe care-l slujești și reprezinți, are alt cod de comportament și vestimentar, se hrănește diferit etc. Vestitele cămeșoaie care se mai găsesc încă pe la porțile unor mănăstiri, destinate acoperirii celor care au o ținută mai... „estivală”, să zicem, sînt cel mai bun exemplu de înțelegere a acestei stări de fapt. Trec peste faptul că în modernitatea ambiantă astfel de îndemnuri-obligații vestimentare au de multe ori efectul contrar: în loc să fie un veșmînt corectiv penitențial, fotografiile vizitatorilor costumați cu ele fac deliciul rețelelor sociale, avînd, la nivelul reprezentărilor sociale ale mănăstirii, exact efectul contrar, secularizant foarte.

Așadar, soluția a fost autarhia, ca pilon al rezistenței prin vremi a monahismului, adică dezvoltarea unei capacități de a te autosusține fără a fi (prea) dependent de surse externe, bazată pe mai multe resurse interne puternice. Primele dintre ele au fost agricultura și creșterea animalelor. Un exemplu printre altele disponibile a fost cel al ordinului cistercian, fondat la sfîrșitul secolului al XI-lea. Nucleul ordinului l-au constituit călugării mănăstirii benedictine din Cîteaux (în latină Cistercium) din Franța, care sub conducerea abatelui Robert de Molesme s-au decis în anul 1098 să respecte cu cea mai mare strictețe Regula Sfîntului Benedict, așa cum a fost scrisă de Benedict de Nursia în anul 540. Călugării cistercieni au construit mănăstiri în zone izolate și au dezvoltat sisteme avansate de agricultură și zootehnie. Spre deosebire de metodele tradiționale în care animalele erau ținute în aer liber sau în adăposturi rudimentare, cistercienii au proiectat grajduri solide, menite să protejeze animalele și să crească productivitatea. Îmbunătățirea raselor de animale, o proto-genetică deci, a fost de asemenea opera lor. Sînt primii care au selecționat animale mai productive pentru lapte, carne și muncă agricolă, influențînd dezvoltarea raselor moderne. Au introdus tehnici avansate de furajare, asigurînd hrană mai bună și sănătate îmbunătățită pentru vite, oi și cai. În fine, cistercienii au utilizat metode eficiente pentru a crește producția de hrană pentru animale, folosind sisteme de irigații și rotația culturilor, o noutate absolută pentru acea epocă.

Al doilea pilon al rezistenței autarhice a fost dezvoltarea de meșteșuguri și manufacturi. Să nu uităm nici o clipă faptul că Patericul se deschide cu un îndemn la muncă, la o ocupație minuțioasă (împletirea de frînghii și coșuri) pentru a ține și mintea, și mîinile ocupate. Produse care vor fi mai apoi vîndute în orașul apropiat, pentru resurse financiare, nu doar subzistență, și pentru dezvoltarea ulterioară a primelor mănăstiri creștine. Multe mănăstiri au dezvoltat de-a lungul vremii ateliere de țesătură și broderie, pentru confecționarea veșmintelor monahale și liturgice, brutării și mori (vă recomand cu căldură brutăria Mănăstirii Agapia, veți fi surprinși), fierării și dulgherie, ateliere de legători de cărți rare și caligrafie, producția de bere, vin sau siropuri de plante (iertare, încă o recomandare, divinul sirop de bujori de munte al mănăstirilor din Vîlcea, Horezu, Govora, Dintr-un Lemn). Munca-l ține pe călugăr în viață, nu doar rugăciunea. Să nu uit, cred că ați observat că unele mănăstiri, ortodoxe sau catolice, transmit această idee de „grădină a Raiului” prin grădini cu flori impecabil întreținute, interioare savant gîndite cu havuzuri, coloane, colonade, pridvoare etc. Toate cer însă muncă, multă muncă pentru a fi întreținute, spații edenice unde natura, pacea și rugăciunea ar trebui să creeze o lume perfectă și să accentueze sentimentul de „închidere” controlată, dar și o anumită tensiune, palpabilă, între ideal și realitate.

În fine, cred că cel de-al treilea constituent de bază al autarhismului monastic a fost autoaprovizionarea cu resurse de bază, esențiale. Majoritatea mănăstirilor aveau (și au în continuare!) propriile lor resurse de apă și de energie (mori, centrale), fîntîni și izvoare captate, sisteme rudimentare sau foarte evoluate de producere a energiei, indiferent de forma acesteia. În peregrinările mele prin țară am văzut cum unele mănăstiri au adoptat cu entuziasm ultimele cuceriri tehnologice în materie de „eficiență energetică” – panouri solare, eoliene, pompe de căldură, micro-baraje hidro – cu naturalețe, neforțat, spre mirarea unora care i-ar dori pe călugări doar niște elemente folclorice, neștiind că de fapt această tendință se înscrie în lunga bătălie de supraviețuire a acestora cu lumea, pentru ca „utopia” lor să reziste, chiar dacă uneori imperfect și cu ajustări continue. Dacă nu ar fi avut o viziunea practică asupra realității, cultivînd, printre altele, și soluția autarhică, mănăstirile ar fi dispărut de multă vreme. De aceea ele au rămas în istorie, prin istorie. Restul este dezbatere, interpretare, reprezentare, supe reîncălzite, politică. Spuneți-le cum vreți. Mănăstirea merge oricum mai departe, pe un picior de plai, o gură de rai.

P.S. Mulțumesc „ciatbotului“ ChatGPT pentru asistența și sugestiile oferite pentru scrierea rîndurilor de mai sus.

Credit foto: 

În anul 1971, sociologul francez Jean Séguy (1925-2007) publica într-o respectabilă revistă academică un articol care a făcut mult zgomot atunci, schimbînd radical modul în care științele sociale privesc și analizează fenomenul monastic. Acesta se numea „Les sociétés imaginées, monastère et utopie“. Genul de articol erudit și cumpănit, întins pe multe pagini, non-ISI, non-proiect european sau „fonduri norvegiene”, scris fără presiunea ramificării CV-ului și raportărilor anuale... mă opresc aici, nu vreau să par nici ranchiunos, nici reacționaro-cîrtitor împotriva canoanelor și standardelor științei contemporane. Revin deci. Jean Séguy pornește de la două întrebări aparent simple: conceptul de utopie (societate ideală, imaginată și imaginară, reacție „visată” la lumea din jur, dar perfect desenată și operațională în mintea creatorilor) poate fi folosit cu succes în domeniul științelor sociale? Dacă DA, cea de a doua interogație este: poate ajuta el la înțelegerea, fie și parțială, a misterului fondării (apariției) instituției monastice și, mai ales, a supraviețuirii acesteia de-a lungul timpului? Dacă e să ne referim doar la creștinism, de la Sfîntul Antonie cel Mare, cel care este considerat „tatăl” monahilor, din secolul al IV-lea pînă astăzi, avem de a face cu o instituție, repet, o instituție, care rezistă în ciuda tuturor piedicilor, încercărilor, contestărilor, desființărilor etc. Care să fie secretul longevității?

Da, știm cu toții, „utopia” are presă proastă și recepție defavorabilă, multe cadavre în dulap, comunismul fiind doar unul dintre ele, pentru că noi nu doar l-am visat, ci l-am și experimentat o bună bucată de timp. Majoritatea utopiilor sfîrșesc lamentabil. Atunci cînd vorbește, citez exact, despre „experimentul monastic de societate imaginată”, Jean Séguy avansează ideea că dintre toate pornirile utopice pe care le-a cunoscut omenirea, acesta a fost singurul care a reușit, fiind vorba, iarăși citez, de „o utopie realizată”. Utopia monastică, cu tot ceea ce presupune ea (rupere de lume, izolare, gestiune riguroasă a timpului, relații ierarhice stricte, reguli de viață și comportament, ospitalitate și „închidere”, concomitent, aducerea imaginii Regatului lui Dumnezeu pe pămînt) a fost preluată și reprodusă în majoritatea culturilor creștine europene și nu numai.

Jean Séguy enumeră în articolul său mai multe elemente-cheie ale acestei splendide, adevărate „sustenabilități” monahale (scuze că sînt nevoit să utilizez acest nou cuvînt pe care moda zilei l-a ucis, săracul, prin suprautilizare și manipulare ideologic-corectă): geniul alegerii locului în care să fie amplasate mănăstirile (izolate, dar nu foarte, pentru a avea Orașul plin de resurse materiale și umane în apropiere), un sistem ierarhic aparte, reguli interne de funcționare aspre, folosirea judicioasă a timpului disponibil (și faimoasa „raționalizare” a acestuia, care a dus mai tîrziu la nașterea și succesul capitalismului, timpul transformat în bani și eficiență – oare de ce multe mănăstiri au sucombat tocmai din cauza bogăției acumulate, nu a sărăciei?), adaptarea cuceririlor tehnologice sau chiar inventarea acestora (ceasul deșteptător, agricultura sistematică sînt invenții monahale timpurii – cine să se trezească în crucea nopții, cînd nici măcar cocoșii nu mai cîntă, iar clepsidra, nisipul, nu face zgomot?), sprijinul comunităților locale, al laicilor credincioși sau al puternicilor zilei. Dar dintre toate acestea, autarhia, autosuficiența economică și existențială, a fost pilonul esențial pentru supraviețuirea lor.

Cum s-a manifestat aceasta de-a lungul timpului? Există o literatură întreagă pe subiect, la intersecția dintre teologie, istorie ecleziastică, economie și sociologie. Fără a mai pomeni faptul că în ultima vreme au început să apară și lucrări savante ale adepților curentelor bio-eco-sustenabile, pasionați de agricultura „respectuoasă” cu mediul și care descoperă cu stupoare și uimire că mănăstirile sînt „eco” dintotdeauna, nimic nu este de fapt inventat de la zero. De fapt, logica autarhiei monastice este destul de simplă. Monahii aleg (alegeau, în fine...) izolarea pentru a se putea dedica rugăciunii, contemplației, salvării individuale și colective a lumii. Odată ce ajungi să fii rupt de lume, trebuie totuși să trăiești din ceva, doar aerul și puterea rugăciunii nu sînt suficiente. Nu te poți baza prea mult pe lumea din jur, nu pentru că aceasta nu este suficient de darnică – din contra, mănăstirile au atras mereu ca un magnet banii și daniile, mai ales dacă aveau în păstrare moaște de sfinți renumiți sau duhovnici iscusiți –, ci pentru că venirea celui din lume, a străinului laic, reprezintă o „ispită” din toate punctele de vedere. Nu înțelege pe deplin idealul pe care-l slujești și reprezinți, are alt cod de comportament și vestimentar, se hrănește diferit etc. Vestitele cămeșoaie care se mai găsesc încă pe la porțile unor mănăstiri, destinate acoperirii celor care au o ținută mai... „estivală”, să zicem, sînt cel mai bun exemplu de înțelegere a acestei stări de fapt. Trec peste faptul că în modernitatea ambiantă astfel de îndemnuri-obligații vestimentare au de multe ori efectul contrar: în loc să fie un veșmînt corectiv penitențial, fotografiile vizitatorilor costumați cu ele fac deliciul rețelelor sociale, avînd, la nivelul reprezentărilor sociale ale mănăstirii, exact efectul contrar, secularizant foarte.

Așadar, soluția a fost autarhia, ca pilon al rezistenței prin vremi a monahismului, adică dezvoltarea unei capacități de a te autosusține fără a fi (prea) dependent de surse externe, bazată pe mai multe resurse interne puternice. Primele dintre ele au fost agricultura și creșterea animalelor. Un exemplu printre altele disponibile a fost cel al ordinului cistercian, fondat la sfîrșitul secolului al XI-lea. Nucleul ordinului l-au constituit călugării mănăstirii benedictine din Cîteaux (în latină Cistercium) din Franța, care sub conducerea abatelui Robert de Molesme s-au decis în anul 1098 să respecte cu cea mai mare strictețe Regula Sfîntului Benedict, așa cum a fost scrisă de Benedict de Nursia în anul 540. Călugării cistercieni au construit mănăstiri în zone izolate și au dezvoltat sisteme avansate de agricultură și zootehnie. Spre deosebire de metodele tradiționale în care animalele erau ținute în aer liber sau în adăposturi rudimentare, cistercienii au proiectat grajduri solide, menite să protejeze animalele și să crească productivitatea. Îmbunătățirea raselor de animale, o proto-genetică deci, a fost de asemenea opera lor. Sînt primii care au selecționat animale mai productive pentru lapte, carne și muncă agricolă, influențînd dezvoltarea raselor moderne. Au introdus tehnici avansate de furajare, asigurînd hrană mai bună și sănătate îmbunătățită pentru vite, oi și cai. În fine, cistercienii au utilizat metode eficiente pentru a crește producția de hrană pentru animale, folosind sisteme de irigații și rotația culturilor, o noutate absolută pentru acea epocă.

Al doilea pilon al rezistenței autarhice a fost dezvoltarea de meșteșuguri și manufacturi. Să nu uităm nici o clipă faptul că Patericul se deschide cu un îndemn la muncă, la o ocupație minuțioasă (împletirea de frînghii și coșuri) pentru a ține și mintea, și mîinile ocupate. Produse care vor fi mai apoi vîndute în orașul apropiat, pentru resurse financiare, nu doar subzistență, și pentru dezvoltarea ulterioară a primelor mănăstiri creștine. Multe mănăstiri au dezvoltat de-a lungul vremii ateliere de țesătură și broderie, pentru confecționarea veșmintelor monahale și liturgice, brutării și mori (vă recomand cu căldură brutăria Mănăstirii Agapia, veți fi surprinși), fierării și dulgherie, ateliere de legători de cărți rare și caligrafie, producția de bere, vin sau siropuri de plante (iertare, încă o recomandare, divinul sirop de bujori de munte al mănăstirilor din Vîlcea, Horezu, Govora, Dintr-un Lemn). Munca-l ține pe călugăr în viață, nu doar rugăciunea. Să nu uit, cred că ați observat că unele mănăstiri, ortodoxe sau catolice, transmit această idee de „grădină a Raiului” prin grădini cu flori impecabil întreținute, interioare savant gîndite cu havuzuri, coloane, colonade, pridvoare etc. Toate cer însă muncă, multă muncă pentru a fi întreținute, spații edenice unde natura, pacea și rugăciunea ar trebui să creeze o lume perfectă și să accentueze sentimentul de „închidere” controlată, dar și o anumită tensiune, palpabilă, între ideal și realitate.

În fine, cred că cel de-al treilea constituent de bază al autarhismului monastic a fost autoaprovizionarea cu resurse de bază, esențiale. Majoritatea mănăstirilor aveau (și au în continuare!) propriile lor resurse de apă și de energie (mori, centrale), fîntîni și izvoare captate, sisteme rudimentare sau foarte evoluate de producere a energiei, indiferent de forma acesteia. În peregrinările mele prin țară am văzut cum unele mănăstiri au adoptat cu entuziasm ultimele cuceriri tehnologice în materie de „eficiență energetică” – panouri solare, eoliene, pompe de căldură, micro-baraje hidro – cu naturalețe, neforțat, spre mirarea unora care i-ar dori pe călugări doar niște elemente folclorice, neștiind că de fapt această tendință se înscrie în lunga bătălie de supraviețuire a acestora cu lumea, pentru ca „utopia” lor să reziste, chiar dacă uneori imperfect și cu ajustări continue. Dacă nu ar fi avut o viziunea practică asupra realității, cultivînd, printre altele, și soluția autarhică, mănăstirile ar fi dispărut de multă vreme. De aceea ele au rămas în istorie, prin istorie. Restul este dezbatere, interpretare, reprezentare, supe reîncălzite, politică. Spuneți-le cum vreți. Mănăstirea merge oricum mai departe, pe un picior de plai, o gură de rai.

P.S. Mulțumesc „ciatbotului“ ChatGPT pentru asistența și sugestiile oferite pentru scrierea rîndurilor de mai sus.

Credit foto: 

În anul 1971, sociologul francez Jean Séguy (1925-2007) publica într-o respectabilă revistă academică un articol care a făcut mult zgomot atunci, schimbînd radical modul în care științele sociale privesc și analizează fenomenul monastic. Acesta se numea „Les sociétés imaginées, monastère et utopie“. Genul de articol erudit și cumpănit, întins pe multe pagini, non-ISI, non-proiect european sau „fonduri norvegiene”, scris fără presiunea ramificării CV-ului și raportărilor anuale... mă opresc aici, nu vreau să par nici ranchiunos, nici reacționaro-cîrtitor împotriva canoanelor și standardelor științei contemporane. Revin deci. Jean Séguy pornește de la două întrebări aparent simple: conceptul de utopie (societate ideală, imaginată și imaginară, reacție „visată” la lumea din jur, dar perfect desenată și operațională în mintea creatorilor) poate fi folosit cu succes în domeniul științelor sociale? Dacă DA, cea de a doua interogație este: poate ajuta el la înțelegerea, fie și parțială, a misterului fondării (apariției) instituției monastice și, mai ales, a supraviețuirii acesteia de-a lungul timpului? Dacă e să ne referim doar la creștinism, de la Sfîntul Antonie cel Mare, cel care este considerat „tatăl” monahilor, din secolul al IV-lea pînă astăzi, avem de a face cu o instituție, repet, o instituție, care rezistă în ciuda tuturor piedicilor, încercărilor, contestărilor, desființărilor etc. Care să fie secretul longevității?

Da, știm cu toții, „utopia” are presă proastă și recepție defavorabilă, multe cadavre în dulap, comunismul fiind doar unul dintre ele, pentru că noi nu doar l-am visat, ci l-am și experimentat o bună bucată de timp. Majoritatea utopiilor sfîrșesc lamentabil. Atunci cînd vorbește, citez exact, despre „experimentul monastic de societate imaginată”, Jean Séguy avansează ideea că dintre toate pornirile utopice pe care le-a cunoscut omenirea, acesta a fost singurul care a reușit, fiind vorba, iarăși citez, de „o utopie realizată”. Utopia monastică, cu tot ceea ce presupune ea (rupere de lume, izolare, gestiune riguroasă a timpului, relații ierarhice stricte, reguli de viață și comportament, ospitalitate și „închidere”, concomitent, aducerea imaginii Regatului lui Dumnezeu pe pămînt) a fost preluată și reprodusă în majoritatea culturilor creștine europene și nu numai.

Jean Séguy enumeră în articolul său mai multe elemente-cheie ale acestei splendide, adevărate „sustenabilități” monahale (scuze că sînt nevoit să utilizez acest nou cuvînt pe care moda zilei l-a ucis, săracul, prin suprautilizare și manipulare ideologic-corectă): geniul alegerii locului în care să fie amplasate mănăstirile (izolate, dar nu foarte, pentru a avea Orașul plin de resurse materiale și umane în apropiere), un sistem ierarhic aparte, reguli interne de funcționare aspre, folosirea judicioasă a timpului disponibil (și faimoasa „raționalizare” a acestuia, care a dus mai tîrziu la nașterea și succesul capitalismului, timpul transformat în bani și eficiență – oare de ce multe mănăstiri au sucombat tocmai din cauza bogăției acumulate, nu a sărăciei?), adaptarea cuceririlor tehnologice sau chiar inventarea acestora (ceasul deșteptător, agricultura sistematică sînt invenții monahale timpurii – cine să se trezească în crucea nopții, cînd nici măcar cocoșii nu mai cîntă, iar clepsidra, nisipul, nu face zgomot?), sprijinul comunităților locale, al laicilor credincioși sau al puternicilor zilei. Dar dintre toate acestea, autarhia, autosuficiența economică și existențială, a fost pilonul esențial pentru supraviețuirea lor.

Cum s-a manifestat aceasta de-a lungul timpului? Există o literatură întreagă pe subiect, la intersecția dintre teologie, istorie ecleziastică, economie și sociologie. Fără a mai pomeni faptul că în ultima vreme au început să apară și lucrări savante ale adepților curentelor bio-eco-sustenabile, pasionați de agricultura „respectuoasă” cu mediul și care descoperă cu stupoare și uimire că mănăstirile sînt „eco” dintotdeauna, nimic nu este de fapt inventat de la zero. De fapt, logica autarhiei monastice este destul de simplă. Monahii aleg (alegeau, în fine...) izolarea pentru a se putea dedica rugăciunii, contemplației, salvării individuale și colective a lumii. Odată ce ajungi să fii rupt de lume, trebuie totuși să trăiești din ceva, doar aerul și puterea rugăciunii nu sînt suficiente. Nu te poți baza prea mult pe lumea din jur, nu pentru că aceasta nu este suficient de darnică – din contra, mănăstirile au atras mereu ca un magnet banii și daniile, mai ales dacă aveau în păstrare moaște de sfinți renumiți sau duhovnici iscusiți –, ci pentru că venirea celui din lume, a străinului laic, reprezintă o „ispită” din toate punctele de vedere. Nu înțelege pe deplin idealul pe care-l slujești și reprezinți, are alt cod de comportament și vestimentar, se hrănește diferit etc. Vestitele cămeșoaie care se mai găsesc încă pe la porțile unor mănăstiri, destinate acoperirii celor care au o ținută mai... „estivală”, să zicem, sînt cel mai bun exemplu de înțelegere a acestei stări de fapt. Trec peste faptul că în modernitatea ambiantă astfel de îndemnuri-obligații vestimentare au de multe ori efectul contrar: în loc să fie un veșmînt corectiv penitențial, fotografiile vizitatorilor costumați cu ele fac deliciul rețelelor sociale, avînd, la nivelul reprezentărilor sociale ale mănăstirii, exact efectul contrar, secularizant foarte.

Așadar, soluția a fost autarhia, ca pilon al rezistenței prin vremi a monahismului, adică dezvoltarea unei capacități de a te autosusține fără a fi (prea) dependent de surse externe, bazată pe mai multe resurse interne puternice. Primele dintre ele au fost agricultura și creșterea animalelor. Un exemplu printre altele disponibile a fost cel al ordinului cistercian, fondat la sfîrșitul secolului al XI-lea. Nucleul ordinului l-au constituit călugării mănăstirii benedictine din Cîteaux (în latină Cistercium) din Franța, care sub conducerea abatelui Robert de Molesme s-au decis în anul 1098 să respecte cu cea mai mare strictețe Regula Sfîntului Benedict, așa cum a fost scrisă de Benedict de Nursia în anul 540. Călugării cistercieni au construit mănăstiri în zone izolate și au dezvoltat sisteme avansate de agricultură și zootehnie. Spre deosebire de metodele tradiționale în care animalele erau ținute în aer liber sau în adăposturi rudimentare, cistercienii au proiectat grajduri solide, menite să protejeze animalele și să crească productivitatea. Îmbunătățirea raselor de animale, o proto-genetică deci, a fost de asemenea opera lor. Sînt primii care au selecționat animale mai productive pentru lapte, carne și muncă agricolă, influențînd dezvoltarea raselor moderne. Au introdus tehnici avansate de furajare, asigurînd hrană mai bună și sănătate îmbunătățită pentru vite, oi și cai. În fine, cistercienii au utilizat metode eficiente pentru a crește producția de hrană pentru animale, folosind sisteme de irigații și rotația culturilor, o noutate absolută pentru acea epocă.

Al doilea pilon al rezistenței autarhice a fost dezvoltarea de meșteșuguri și manufacturi. Să nu uităm nici o clipă faptul că Patericul se deschide cu un îndemn la muncă, la o ocupație minuțioasă (împletirea de frînghii și coșuri) pentru a ține și mintea, și mîinile ocupate. Produse care vor fi mai apoi vîndute în orașul apropiat, pentru resurse financiare, nu doar subzistență, și pentru dezvoltarea ulterioară a primelor mănăstiri creștine. Multe mănăstiri au dezvoltat de-a lungul vremii ateliere de țesătură și broderie, pentru confecționarea veșmintelor monahale și liturgice, brutării și mori (vă recomand cu căldură brutăria Mănăstirii Agapia, veți fi surprinși), fierării și dulgherie, ateliere de legători de cărți rare și caligrafie, producția de bere, vin sau siropuri de plante (iertare, încă o recomandare, divinul sirop de bujori de munte al mănăstirilor din Vîlcea, Horezu, Govora, Dintr-un Lemn). Munca-l ține pe călugăr în viață, nu doar rugăciunea. Să nu uit, cred că ați observat că unele mănăstiri, ortodoxe sau catolice, transmit această idee de „grădină a Raiului” prin grădini cu flori impecabil întreținute, interioare savant gîndite cu havuzuri, coloane, colonade, pridvoare etc. Toate cer însă muncă, multă muncă pentru a fi întreținute, spații edenice unde natura, pacea și rugăciunea ar trebui să creeze o lume perfectă și să accentueze sentimentul de „închidere” controlată, dar și o anumită tensiune, palpabilă, între ideal și realitate.

În fine, cred că cel de-al treilea constituent de bază al autarhismului monastic a fost autoaprovizionarea cu resurse de bază, esențiale. Majoritatea mănăstirilor aveau (și au în continuare!) propriile lor resurse de apă și de energie (mori, centrale), fîntîni și izvoare captate, sisteme rudimentare sau foarte evoluate de producere a energiei, indiferent de forma acesteia. În peregrinările mele prin țară am văzut cum unele mănăstiri au adoptat cu entuziasm ultimele cuceriri tehnologice în materie de „eficiență energetică” – panouri solare, eoliene, pompe de căldură, micro-baraje hidro – cu naturalețe, neforțat, spre mirarea unora care i-ar dori pe călugări doar niște elemente folclorice, neștiind că de fapt această tendință se înscrie în lunga bătălie de supraviețuire a acestora cu lumea, pentru ca „utopia” lor să reziste, chiar dacă uneori imperfect și cu ajustări continue. Dacă nu ar fi avut o viziunea practică asupra realității, cultivînd, printre altele, și soluția autarhică, mănăstirile ar fi dispărut de multă vreme. De aceea ele au rămas în istorie, prin istorie. Restul este dezbatere, interpretare, reprezentare, supe reîncălzite, politică. Spuneți-le cum vreți. Mănăstirea merge oricum mai departe, pe un picior de plai, o gură de rai.

P.S. Mulțumesc „ciatbotului“ ChatGPT pentru asistența și sugestiile oferite pentru scrierea rîndurilor de mai sus.

În anul 1971, sociologul francez Jean Séguy (1925-2007) publica într-o respectabilă revistă academică un articol care a făcut mult zgomot atunci, schimbînd radical modul în care științele sociale privesc și analizează fenomenul monastic. Acesta se numea „Les sociétés imaginées, monastère et utopie“. Genul de articol erudit și cumpănit, întins pe multe pagini, non-ISI, non-proiect european sau „fonduri norvegiene”, scris fără presiunea ramificării CV-ului și raportărilor anuale... mă opresc aici, nu vreau să par nici ranchiunos, nici reacționaro-cîrtitor împotriva canoanelor și standardelor științei contemporane. Revin deci. Jean Séguy pornește de la două întrebări aparent simple: conceptul de utopie (societate ideală, imaginată și imaginară, reacție „visată” la lumea din jur, dar perfect desenată și operațională în mintea creatorilor) poate fi folosit cu succes în domeniul științelor sociale? Dacă DA, cea de a doua interogație este: poate ajuta el la înțelegerea, fie și parțială, a misterului fondării (apariției) instituției monastice și, mai ales, a supraviețuirii acesteia de-a lungul timpului? Dacă e să ne referim doar la creștinism, de la Sfîntul Antonie cel Mare, cel care este considerat „tatăl” monahilor, din secolul al IV-lea pînă astăzi, avem de a face cu o instituție, repet, o instituție, care rezistă în ciuda tuturor piedicilor, încercărilor, contestărilor, desființărilor etc. Care să fie secretul longevității?

Da, știm cu toții, „utopia” are presă proastă și recepție defavorabilă, multe cadavre în dulap, comunismul fiind doar unul dintre ele, pentru că noi nu doar l-am visat, ci l-am și experimentat o bună bucată de timp. Majoritatea utopiilor sfîrșesc lamentabil. Atunci cînd vorbește, citez exact, despre „experimentul monastic de societate imaginată”, Jean Séguy avansează ideea că dintre toate pornirile utopice pe care le-a cunoscut omenirea, acesta a fost singurul care a reușit, fiind vorba, iarăși citez, de „o utopie realizată”. Utopia monastică, cu tot ceea ce presupune ea (rupere de lume, izolare, gestiune riguroasă a timpului, relații ierarhice stricte, reguli de viață și comportament, ospitalitate și „închidere”, concomitent, aducerea imaginii Regatului lui Dumnezeu pe pămînt) a fost preluată și reprodusă în majoritatea culturilor creștine europene și nu numai.

Jean Séguy enumeră în articolul său mai multe elemente-cheie ale acestei splendide, adevărate „sustenabilități” monahale (scuze că sînt nevoit să utilizez acest nou cuvînt pe care moda zilei l-a ucis, săracul, prin suprautilizare și manipulare ideologic-corectă): geniul alegerii locului în care să fie amplasate mănăstirile (izolate, dar nu foarte, pentru a avea Orașul plin de resurse materiale și umane în apropiere), un sistem ierarhic aparte, reguli interne de funcționare aspre, folosirea judicioasă a timpului disponibil (și faimoasa „raționalizare” a acestuia, care a dus mai tîrziu la nașterea și succesul capitalismului, timpul transformat în bani și eficiență – oare de ce multe mănăstiri au sucombat tocmai din cauza bogăției acumulate, nu a sărăciei?), adaptarea cuceririlor tehnologice sau chiar inventarea acestora (ceasul deșteptător, agricultura sistematică sînt invenții monahale timpurii – cine să se trezească în crucea nopții, cînd nici măcar cocoșii nu mai cîntă, iar clepsidra, nisipul, nu face zgomot?), sprijinul comunităților locale, al laicilor credincioși sau al puternicilor zilei. Dar dintre toate acestea, autarhia, autosuficiența economică și existențială, a fost pilonul esențial pentru supraviețuirea lor.

Cum s-a manifestat aceasta de-a lungul timpului? Există o literatură întreagă pe subiect, la intersecția dintre teologie, istorie ecleziastică, economie și sociologie. Fără a mai pomeni faptul că în ultima vreme au început să apară și lucrări savante ale adepților curentelor bio-eco-sustenabile, pasionați de agricultura „respectuoasă” cu mediul și care descoperă cu stupoare și uimire că mănăstirile sînt „eco” dintotdeauna, nimic nu este de fapt inventat de la zero. De fapt, logica autarhiei monastice este destul de simplă. Monahii aleg (alegeau, în fine...) izolarea pentru a se putea dedica rugăciunii, contemplației, salvării individuale și colective a lumii. Odată ce ajungi să fii rupt de lume, trebuie totuși să trăiești din ceva, doar aerul și puterea rugăciunii nu sînt suficiente. Nu te poți baza prea mult pe lumea din jur, nu pentru că aceasta nu este suficient de darnică – din contra, mănăstirile au atras mereu ca un magnet banii și daniile, mai ales dacă aveau în păstrare moaște de sfinți renumiți sau duhovnici iscusiți –, ci pentru că venirea celui din lume, a străinului laic, reprezintă o „ispită” din toate punctele de vedere. Nu înțelege pe deplin idealul pe care-l slujești și reprezinți, are alt cod de comportament și vestimentar, se hrănește diferit etc. Vestitele cămeșoaie care se mai găsesc încă pe la porțile unor mănăstiri, destinate acoperirii celor care au o ținută mai... „estivală”, să zicem, sînt cel mai bun exemplu de înțelegere a acestei stări de fapt. Trec peste faptul că în modernitatea ambiantă astfel de îndemnuri-obligații vestimentare au de multe ori efectul contrar: în loc să fie un veșmînt corectiv penitențial, fotografiile vizitatorilor costumați cu ele fac deliciul rețelelor sociale, avînd, la nivelul reprezentărilor sociale ale mănăstirii, exact efectul contrar, secularizant foarte.

Așadar, soluția a fost autarhia, ca pilon al rezistenței prin vremi a monahismului, adică dezvoltarea unei capacități de a te autosusține fără a fi (prea) dependent de surse externe, bazată pe mai multe resurse interne puternice. Primele dintre ele au fost agricultura și creșterea animalelor. Un exemplu printre altele disponibile a fost cel al ordinului cistercian, fondat la sfîrșitul secolului al XI-lea. Nucleul ordinului l-au constituit călugării mănăstirii benedictine din Cîteaux (în latină Cistercium) din Franța, care sub conducerea abatelui Robert de Molesme s-au decis în anul 1098 să respecte cu cea mai mare strictețe Regula Sfîntului Benedict, așa cum a fost scrisă de Benedict de Nursia în anul 540. Călugării cistercieni au construit mănăstiri în zone izolate și au dezvoltat sisteme avansate de agricultură și zootehnie. Spre deosebire de metodele tradiționale în care animalele erau ținute în aer liber sau în adăposturi rudimentare, cistercienii au proiectat grajduri solide, menite să protejeze animalele și să crească productivitatea. Îmbunătățirea raselor de animale, o proto-genetică deci, a fost de asemenea opera lor. Sînt primii care au selecționat animale mai productive pentru lapte, carne și muncă agricolă, influențînd dezvoltarea raselor moderne. Au introdus tehnici avansate de furajare, asigurînd hrană mai bună și sănătate îmbunătățită pentru vite, oi și cai. În fine, cistercienii au utilizat metode eficiente pentru a crește producția de hrană pentru animale, folosind sisteme de irigații și rotația culturilor, o noutate absolută pentru acea epocă.

Al doilea pilon al rezistenței autarhice a fost dezvoltarea de meșteșuguri și manufacturi. Să nu uităm nici o clipă faptul că Patericul se deschide cu un îndemn la muncă, la o ocupație minuțioasă (împletirea de frînghii și coșuri) pentru a ține și mintea, și mîinile ocupate. Produse care vor fi mai apoi vîndute în orașul apropiat, pentru resurse financiare, nu doar subzistență, și pentru dezvoltarea ulterioară a primelor mănăstiri creștine. Multe mănăstiri au dezvoltat de-a lungul vremii ateliere de țesătură și broderie, pentru confecționarea veșmintelor monahale și liturgice, brutării și mori (vă recomand cu căldură brutăria Mănăstirii Agapia, veți fi surprinși), fierării și dulgherie, ateliere de legători de cărți rare și caligrafie, producția de bere, vin sau siropuri de plante (iertare, încă o recomandare, divinul sirop de bujori de munte al mănăstirilor din Vîlcea, Horezu, Govora, Dintr-un Lemn). Munca-l ține pe călugăr în viață, nu doar rugăciunea. Să nu uit, cred că ați observat că unele mănăstiri, ortodoxe sau catolice, transmit această idee de „grădină a Raiului” prin grădini cu flori impecabil întreținute, interioare savant gîndite cu havuzuri, coloane, colonade, pridvoare etc. Toate cer însă muncă, multă muncă pentru a fi întreținute, spații edenice unde natura, pacea și rugăciunea ar trebui să creeze o lume perfectă și să accentueze sentimentul de „închidere” controlată, dar și o anumită tensiune, palpabilă, între ideal și realitate.

În fine, cred că cel de-al treilea constituent de bază al autarhismului monastic a fost autoaprovizionarea cu resurse de bază, esențiale. Majoritatea mănăstirilor aveau (și au în continuare!) propriile lor resurse de apă și de energie (mori, centrale), fîntîni și izvoare captate, sisteme rudimentare sau foarte evoluate de producere a energiei, indiferent de forma acesteia. În peregrinările mele prin țară am văzut cum unele mănăstiri au adoptat cu entuziasm ultimele cuceriri tehnologice în materie de „eficiență energetică” – panouri solare, eoliene, pompe de căldură, micro-baraje hidro – cu naturalețe, neforțat, spre mirarea unora care i-ar dori pe călugări doar niște elemente folclorice, neștiind că de fapt această tendință se înscrie în lunga bătălie de supraviețuire a acestora cu lumea, pentru ca „utopia” lor să reziste, chiar dacă uneori imperfect și cu ajustări continue. Dacă nu ar fi avut o viziunea practică asupra realității, cultivînd, printre altele, și soluția autarhică, mănăstirile ar fi dispărut de multă vreme. De aceea ele au rămas în istorie, prin istorie. Restul este dezbatere, interpretare, reprezentare, supe reîncălzite, politică. Spuneți-le cum vreți. Mănăstirea merge oricum mai departe, pe un picior de plai, o gură de rai.

P.S. Mulțumesc „ciatbotului“ ChatGPT pentru asistența și sugestiile oferite pentru scrierea rîndurilor de mai sus.

Credit foto: Mănăstirea din Cîteaux, Wikimedia Commons