Manifestul suprarealismului (fragmente)

Este cunoscut întrucîtva drumul pe care l-am urmat. Am avut grijă să relatez, într-un studiu despre cazul lui Robert Desnos, intitulat „Intrarea mediumurilor“¹, că ajunsesem să „îmi fixez atenția asupra unor fraze mai mult sau mai puțin parțiale care, într-o singurătate deplină, înainte de a te cuprinde somnul, devin perceptibile pentru spirit fără a fi cu putință să le descoperi o determinare prealabilă“. Încercam pe atunci aventura poetică cu minimum de șanse, adică aspirațiile mele erau aceleași ca astăzi, dar credeam în lentoarea elaborării pentru a mă salva de contactele inutile, de contacte pe care le respingeam întru totul. Era o pudoare a gîndirii din care încă mai păstrez cîte ceva. Cu siguranță, la capătul vieții voi putea cu greu să vorbesc așa cum se vorbește, să îmi scuz glasul și puținele gesturi. Virtuțile cuvîntului (ale scrisului cu atît mai mult) mi se părea că țin de facultatea de a scurta în mod frapant expunerea cîtorva fapte (fiindcă despre expunere era vorba), poetice sau de alt gen, din care îmi alcătuiam substanța. Îmi închipuiam că Rimbaud procedase la fel. Compuneam, cu o grijă pentru varietate ce ar fi meritat mai mult, ultimele poeme din Muntele de pietate, adică ajunsesem să trag niște foloase incredibile din rîndurile albe ale acestei cărți. Acele rînduri erau ochiul închis la operațiile gîndirii pe care credeam că trebuie să le ascund cititorului. Nu era din partea mea o înșelătorie, ci dorința de a brusca. Aveam astfel iluzia unei complicități posibile, de care mă puteam lipsi cu tot mai mare greutate. Începusem să fiu nespus de tandru cu unele cuvinte pentru spațiul pe care îl admit în jurul lor, pentru tangențele cu alte nenumărate cuvinte pe care nu le rosteam. Poemul „Pădurea Neagră“ arată limpede această stare de spirit. Mi-a luat șase luni să-l scriu și s-ar putea crede că n-am avut răgaz nici măcar o zi. Cum e lesne de înțeles, era în joc stima pe care mi-o purtam atunci. Îmi plac aceste confesiuni stupide. Pe vremea aceea, pseudo-poezia cubistă căuta să se implanteze, dar ieșise dezarmată din creierul lui Picasso și, în ceea ce mă privește, eu eram socotit plictisitor ca ploaia (așa sînt socotit și acum). De altfel, bănuiam că, din punct de vedere poetic, o luasem pe o cale greșită, dar mă descurcam cum puteam, bravînd lirismul cu ajutorul unor definiții și rețete (fenomenele Dada nu aveau să întîrzie a se produce) și prefăcîndu-mă că aș căuta o aplicare a poeziei în publicitate (pretindeam că lumea nu se va sfîrși cu o carte frumoasă, ci cu o frumoasă reclamă pentru infern sau pentru cer).

În aceeași perioadă, un om cel puțin la fel de plictisitor ca și mine, Pierre Reverdy, scria:

Imaginea este o creație pură a spiritului.

Ea nu se poate naște dintr-o comparație, ci din alăturarea a două realități mai mult ori mai puțin distante una de alta.

Cu cît raporturile dintre cele două realități puse alături vor fi mai îndepărtate și mai juste, cu atît imaginea va fi mai puternică – și cu atît forța emotivă și realitatea poetică îi vor spori… etc.²

Aceste cuvinte, deși erau sibiline pentru profani, mi s-au părut profund revelatoare și am meditat îndelung asupra lor. Dar imaginea îmi scăpa. Estetica lui Reverdy, o estetică pe de-a-ntregul a posteriori, mă făcea să iau efectele drept cauze. Acestea au fost împrejurările în care am ajuns să renunț definitiv la punctul meu de vedere.

Într-o seară, așadar, înainte să adorm, am perceput, atît de clar articulată încît era cu neputință să schimbi vreun cuvînt, însă lipsită totuși de sunetul oricărei voci, o frază îndeajuns de bizară ce venea spre mine, din cîte îmi arăta conștiința, fără să poarte vreo urmă a evenimentelor prin care treceam la acel moment, o frază ce mi s-a părut stăruitoare, o frază, aș îndrăzni să spun, care bătea la geam. Am înregistrat-o rapid și eram gata s-o ignor, cînd caracterul ei organic m-a reținut. De fapt, fraza aceea mă uimea; astăzi, din păcate, nu mi-o amintesc, era ceva de genul „E un om tăiat în două de fereastră“, însă era lipsită de orice echivoc, fiind însoțită de o palidă reprezentare vizuală³ a unui bărbat mergînd, retezat la mijloc de o fereastră perpendiculară pe axa corpului său. Fără doar și poate, nu era vorba decît de simpla ridicare într-o poziție verticală a unui bărbat care stă aplecat la fereastră. Dar întrucît fereastra aceea urmase deplasarea bărbatului, mi-am dat seama că aveam de a face cu o imagine destul de rară și îndată mi-am dorit s-o includ în materialul meu de construcție poetică. Abia îi acordasem acest credit cînd ea a și fost înlocuită printr-o succesiune oarecum intermitentă de fraze la fel de surprinzătoare ce îmi dădeau impresia că sînt într-atît de gratuite încît stăpînirea de sine pe care o arătasem pînă atunci mi s-a părut iluzorie și nu am mai avut alt gînd decît acela de a pune capăt interminabilei dispute care se desfășura în mine⁴.

Fiindcă în perioada aceea eram interesat de Freud și eram familiarizat cu metodele sale de examinare pe care avusesem prilejul să le practic întrucîtva asupra unor bolnavi în timpul războiului, am hotărît să obțin de la mine ceea ce se încearcă să se obțină de la ei, adică un monolog cu un debit cît mai rapid posibil, asupra căruia spiritul critic al subiectului să nu își exercite judecata, care să nu fie stînjenit mai apoi de vreo reticență și care să fie, cît mai exact cu putință, gîndirea vorbită. Mi se păruse și încă mi se mai pare – o dovedește felul în care mi-a parvenit fraza cu omul tăiat – că viteza gîndirii nu este superioară aceleia a cuvîntului și că ea nu este neapărat o provocare pentru limbă, nici măcar pentru penița care scrie. Cu asemenea gînduri, Philippe Soupault, căruia îi împărtășisem aceste prime concluzii, și cu mine ne-am apucat să înnegrim hîrtia, cu un lăudabil dispreț pentru ceea ce ar fi putut ieși de aici din punct de vedere literar. Restul a fost floare la ureche. La sfîrșitul celei dintîi zile, puteam să ne citim unul altuia vreo cincizeci de pagini obținute astfel și să începem să comparăm rezultatele. În ansamblu, atît ale lui Soupault, cît și ale mele prezentau o remarcabilă analogie: același viciu de construcție, scăderi de aceeași natură, dar și, la amîndoi, iluzia unei verve extraordinare, multă emoție, un număr considerabil de imagini de o asemenea calitate încît nu am fi fost în stare să producem vreuna dacă am fi scris pe îndelete, un pitoresc cu totul special și, pe alocuri, cîte o propoziție de un haz pătrunzător. […]

Ca un omagiu adus lui Guillaume Apollinaire care tocmai murise și care, în mai multe rînduri, ni se păruse că s-a lăsat purtat de un avînt asemănător, însă fără a-i sacrifica totuși unele mediocre mijloace literare, Soupault și cu mine am numit SUPRAREALISM noul mod de expresie pură pe care îl aveam la dispoziție și pe care eram nerăbdători să-l punem la îndemîna prietenilor noștri. Nu cred că astăzi ar fi cazul să se revină în privința acestui cuvînt, sensul pe care i l-am dat prevalînd în general asupra sensului său apollinairian. Am fi fost mai îndreptățiți, desigur, să preluăm cuvîntul SUPERNATURALISM, folosit de Gérard de Nerval în dedicația la Fiicele focului⁵. Într-adevăr, se pare că Nerval era înzestrat din plin cu spiritul de la care ne revendicăm, Apollinaire nestăpînind, în schimb, decît litera, încă imperfectă, a suprarealismului și arătîndu-se incapabil să-i ofere un cadru teoretic demn de a fi reținut. Iată două fraze ale lui Nerval care mi se par foarte semnificative în privința aceasta:

Am să-ți explic, dragul meu Dumas, fenomenul despre care ai vorbit mai sus. Precum știi, sînt unii povestitori care nu pot inventa fără să se identifice cu personajele din închipuirea lor. Știi cu cîtă convingere vechiul nostru prieten Nodier povestea cum avusese necazul să fie ghilotinat pe vremea Revoluției, că ajungeai să-i dai crezare pînă într-atît încît te întrebai cum de izbutise să-și pună din nou capul pe umeri.

…Și fiindcă ai avut nesocotința să amintești unul dintre sonetele compuse în acea stare de reverie SUPERNATURALISTĂ, cum ar zice nemții, trebuie să le cunoști pe toate. Le vei găsi la sfîrșitul volumului. Nu sînt deloc mai obscure decît metafizica lui Hegel ori decît Memorabilia lui Swedenborg și farmecul lor s-ar pierde explicîndu-le, dacă așa ceva ar fi cu putință, acordă-mi cel puțin meritul expresiei…⁶

Doar cineva răuvoitor ne-ar putea contesta dreptul de a folosi cuvîntul SUPRAREALISM în sensul pe care i l-am dat, întrucît e limpede că înainte de noi cuvîntul acesta nu s-a impus. Am să-l definesc așadar o dată pentru totdeauna:

SUPRAREALISM, s.n. Automatism psihic pur prin care se urmărește exprimarea, fie verbal, fie în scris, fie în orice altă manieră, a funcționării reale a gîndirii. Dicteu al gîndirii, în absența oricărui control exercitat de rațiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale.

1. Vezi Pașii pierduți, NRF.

2. Nord-Sud, martie 1918.

3. Neîndoielnic, dacă eram pictor, această reprezentare vizuală ar fi avut prioritate pentru mine în fața celeilalte. Cu siguranță, dispozițiile mele prealabile au făcut să nu fie așa. Din ziua aceea, mi s-a întîmplat să îmi concentrez atenția în mod voluntar asupra unor asemenea apariții și știu că ele nu sînt deloc mai puțin clare decît fenomenele auditive. Mi-ar fi ușor să le trasez contururile cu un creion pe o foaie albă de hîrtie. Fiindcă aici nu e vorba de a desena, e vorba numai de a reproduce. Aș înfățișa astfel un copac, niște valuri, un instrument muzical, lucruri pe care acum nu sînt în stare să le redau nici măcar schematic. M-aș cufunda, cu certitudinea că nu mă voi rătăci, într-un labirint de linii care la început îmi par că nu duc nicăieri. Și aș simți, deschizînd ochii, o foarte puternică senzație de „nemaivăzut“. Dovada a ceea ce afirm a făcut-o, în repetate rînduri, Robert Desnos: nu trebuie, pentru a te convinge, decît să răsfoiești nr. 36 din Feuilles Libres unde apar mai multe dintre desenele lui („Romeo și Julieta“, „Un om a murit azi-dimineață“ etc.), luate de revistă drept desene ale unor nebuni și publicate, cu inocență, ca atare.

4. Knut Hamsun atribuie foamei genul acesta de revelație pe care am avut-o și poate că nu se înșeală. (Adevărul e că nu mîncam în fiecare zi pe atunci.) Fără îndoială, aceleași manifestări le descrie și el în termenii următori:

„A doua zi m-am trezit devreme. Era încă întuneric. Stăteam de mult timp cu ochii deschiși cînd am auzit pendula din apartamentul de dedesubt bătînd ora cinci. Am încercat să adorm la loc, dar nu am putut, eram cu desăvîrșire treaz și o mulțime de gînduri mi se învîrteau în cap.

Dintr-o dată mi-au venit cîteva idei fragmentare care erau bune și foarte potrivite pentru a le folosi într-o schiță sau într-un foileton, am găsit pe neașteptate, din întîmplare, fraze foarte frumoase, fraze cum nu scrisesem vreodată. Mi le-am repetat încet, cuvînt cu cuvînt, erau minunate. Și nu conteneau să vină. M-am ridicat, am luat hîrtie și un creion de pe masa din spatele patului. Era ca și cum o venă s-ar fi rupt în mine, un cuvînt se ivea în urma altuia, îi lua locul, se adapta situației, scenele se acumulau, acțiunea era în plină desfășurare, replicile îmi țîșneau din creier și simțeam o bucurie fără margini. Gîndurile îmi veneau atît de năvalnic și nu se opreau din curgerea lor neistovită încît pierdeam o sumedenie de amănunte delicate fiindcă creionul meu nu putea să alerge atît de iute chiar dacă mă grăbeam, cu mîna mișcîndu-se întruna, fără să irosesc vreun minut. Frazele nu încetau să crească în mine, eram copleșit de subiectul meu.“

Apollinaire spunea că primele tablouri ale lui De Chirico fuseseră pictate sub influența unor tulburări cenestezice (migrene, colici).

5. Și de Thomas Carlyle în Sartor Resartus (capitolul VIII, „Supernaturalism natural“), 1833-1834.

6. Cf. și Ideorealismul lui Saint-Pol-Roux.

traducere de Dan STANCIU

Foto: André Breton/ wikimedia commons