Matrițele „de-a gata” ale Chinei de la liste imperiale la tîrgurile moderne de măritiș

Umberto Eco, în The infinity of lists (2009), explică existența a două tipuri de liste: una finită, clar demarcată, cu elemente selectate din marea de lucruri, iar una infinită, care se prelungește la nesfîrșit. Liste infinite sau listele etcetera fac parte din ziguratul cultural chinez, mai cu seamă prin expresii literare și artistice, adevărate manifestări ale „toposului de inefabilitate”, însă, pe lîngă acestea, un jalon important pentru devenirea spațiului cultural chinez a fost o pleiadă de liste finite, cu conținut mai degrabă practic, menit să ordoneze și să regleze în mod adecvat activitatea la nivelul întregii societăți. Matrițele „de-a gata” și listele practice s-au distins printr-o mare diversitate: de la calendarele stabilite de împăratul Yao pentru coordonarea agriculturii și activităților religioase la examenele imperiale standardizate pentru selecția funcționarilor, ajungînd pînă la modelul de guvernare construit pe Mandatul Cerului.

În aceeași manieră, conform confucianismului, soluția pentru o societate armonioasă rezidă în li („rit”), un element esențial al comportamentului moral. Conștient de propensiunea naturală a oamenilor către emoții, Confucius susținea că bunătatea și viața virtuoasă se pot cultiva doar prin rit, cel care temperează și direcționează aceste porniri. Ritul posedă două dimensiuni: una exterioară și una interioară. În performarea exterioară a riturilor, există o ipostază reglatoare care se referă la ritualurile care dau „continuitate și sens vieții, după cum susține Michael Puett (The path. A new way to think about everything), precum plimbarea de seară sub clar de lună sau savurarea unei cești de ceai, și una normativă, care impune respectarea rolurilor nou-asumate, fie în activități cotidiene (joaca cu copilul), fie în cele ceremonioase (nunți, botezuri). Rolurile respective se desfășoară într-un soi de „buclă” în continuumul spațiu-timp obișnuit și presupun o schimbare cel puțin temporară, iar, prin repetarea ritului, pot genera schimbări permanente. Confucius relevă faptul că ritul trebuie îndeplinit în mod necesar cu sinceritate, astfel încît schimbarea exterioară să genereze transformări interioare. Contribuția sa esențială a fost aducerea ritului în gesturile mărunte ale vieții de zi cu zi și adaptarea acestuia la nevoile mereu schimbătoare ale oamenilor.

„Analectele” abundă de sfaturi „de-a gata” privitoare la o conduită adecvată în cele mai mici aspecte ale vieții: cum să te îmbraci în funcție de anotimp și de rang, ce să mănînci, cum să vorbești etc. De exemplu, în zilele toride de vară, Confucius recomanda purtarea hainelor de in pentru a menține o stare de confort și decență. Și în ceea ce privește mîncarea are sfaturi foarte precise și atente la sănătatea corpului. De pildă: Din bucate ce au cumva miros sau din carnea rîncezită să nu înghită nici o îmbucătură. Dacă şi-au schimbat cumva culoarea şi nu arată proaspete, nici să nu le apropie de gură. Dacă nu-s la timpul potrivit, să nu mănînce. („Analecte“, 1995: 177) Totuși, deși riturile confucianiste sînt transmise cu precizie și rigiditate între generații, esența lor rezidă în adaptabilitatea și capacitatea de a evolua. Ritul este un proces dinamic, flexibil, care cultivă virtuțile morale și se ajustează circumstanțelor. Toate aceste liste finite de modele de conduită decupează din real acele activități care, conform ritului, aduc armonie vieții și cultivă bunătatea, atît în relație cu sine, cît și cu ceilalți. Ritul reprezintă cadența interioară care ghidează emoțiile și răspunsurile emoționale, promovînd autocontrolul și disciplina necesare pentru o societate armonioasă și virtuoasă. 

O practică profund ritualizată în China clasică, căsătoria aranjată, a fost abolită oficial în 1950, reflectînd o tranziție către respectarea autonomiei individuale. În trecut, căsătoriile „de-a gata” respectau norme sociale stricte, asigurînd compatibilitatea între familii pe baza statutului, valorilor și horoscopului; dacă calculul astral nu era favorabil, căsătoria putea fi reconsiderată. Familia era nucleul societății, iar sub influența confucianismului, armonia socială era considerată posibilă doar dacă exista armonie familială; conceptul de xiao, sau pietatea filială, reflecta obligația necondiționată a copiilor de a respecta și a îngriji părinții. Într-o societate unde căsătoriile aranjate erau norma, respectul față de părinți se manifesta prin conformarea la deciziile lor privind partenerii de căsătorie, consolidînd alianțele sociale și stabilitatea economică, asigurînd, astfel, gestionarea eficientă a resurselor. Denotativ, conceptul „men dang hu dui” (ad litteram: „ușă potrivită și casă adecvată”) sublinia importanța potrivirii sociale și economice, asigurînd armonia, prosperitatea și stabilitatea familiilor implicate. Așadar, căsătoria nu reprezenta doar o legătură între doi indivizi, ci, mai ales, o alianță între două familii. În Sorgul roșu, de Mo Yan, aflăm că o fată de doar 16 ani urma să se mărite cu Shan Bianlang, singurul fiu al renumitului bogătaș din ținutul Gaomi din nord-est (2008: 51), deși se știa că tînărul era bolnav de lepră. Astfel, considerentele familiale și sociale puteau duce la situații în care dorințele și bunăstarea individuală erau neglijate, iar deciziile erau influențate în principal de interesele strategice ale familiilor implicate. Simbolic, ceremonia nunții includea un ritual profund emoțional care marca despărțirea dificilă a miresei de familia sa și intrarea într-un nou capitol al vieții alături de un bărbat pe care, adesea, nu-l întîlnise înainte: plînsul miresei. Acest plîns ceremonios, omniprezent în nunțile tradiționale, era adesea exprimat cu sinceritate de către mirese, subliniind trăirile autentice legate de schimbarea majoră pe care o trăiau.

Pețitoarele, de obicei femei în vîrstă cu experiență și abilități sociale remarcabile, jucau un rol crucial în stabilirea căsătoriilor aranjate, fiind plătite pentru a convinge părțile să accepte uniunea „de-a gata” și pentru a întocmi documente care detaliau prețul miresei și identitatea celor implicați. Unele pețitoare ofereau și servicii de codoșie, așa cum mărturisește bătrîna Wang în romanul Osîndiții mlaștinilor, cînd discută cu un bărbat interesat de o femeie căsătorită: Mărite Mandarin, îi răspunse ea, luați aminte la mine că sînt bătrînă și știu multe; cea mai grea treabă pe lumea asta e să-i sucești mințile unei neveste. Or, pentru a porni la atac se face să fii vrednic de cinci lucruri! Întîi de toate trebuie să arăți ca Pan An. Al doilea să fii îndîrjit în ale poftei ca un măgar. Apoi să fii bogat ca Deng Tong, dar și tînăr și în putere și înzestrat cu o răbdare de nestrămutat. În sfîrșit, să ai vreme de tăiat frunză la cîini. Dacă toate acestea se găsesc la un om, treaba e ca și făcută (volumul 2, 1988: 30). Cultura pețitoarelor (meiren sau hongniang) a supraviețuit dincolo de China clasică, adaptîndu-se nevoilor moderne prin servicii online și voluntariat, mai ales pentru vîrstnici. Spre deosebire de trecut, potrivirea se face direct între cei implicați, reflectînd o schimbare fundamentală de paradigmă. Pețitorii moderni se concentrează pe interesele individuale, păstrînd totuși ideea de continuitate familială. În prezent, alegerea partenerilor presupune bifarea unor liste „ideale” ajustate realităților economice, precum necesitatea de a deține casă, mașină și cont în bancă, spre deosebire de anii ’80, cînd prioritare erau frigiderul, televizorul și mașina de spălat.

Transformarea serviciului de pețitorie în China reflectă atît tradițiile persistente, cît și adaptările la noile realități sociale. De exemplu, în „Colțul întîlnirilor” din Parcul Poporului din Shanghai, dar și din alte orașe chinezești, părinții se adună cu afișe ostensive despre copiii lor adulți încă necăsătoriți, așa-numiții shengnü („femei resturi”) și shengnan („bărbați resturi”), prezentînd informații detaliate despre aceștia și despre cerințele lor de la un viitor partener. Această activitate se desfășoară într-un mod semi-formal, unde părinții vorbesc despre potențialii parteneri și, uneori, continuă discuțiile la telefon sau online pentru a verifica informațiile și a organiza întîlniri între copii doar după ce s-au confirmat detaliile. Cum numărul de băieți este mai mare, femeile au avantajul de a avea cerințe și standarde mai înalte atunci cînd caută un partener. Totuși, racordarea la tradiții le dezavantajează pe femei, mai ales cînd intervin superstiții – de pildă, despre cele născute în anul Caprei; acestea ar fi destinate unei vieți năpăstuite marcate de pierderea copiilor sau a soților, conform lui Zeng Yuli în articolul „China’s Love-Hate Relationship With Traditional Matchmaking“ de pe platforma Sixth Tone. În același timp, o reclamă de la IKEA din 2017 a stîrnit controverse prin prezentarea unei fete care era certată de mama ei pentru că nu a venit la cina de familie cu un iubit. Reclama sublinia presiunea socială și familială puternică asupra tinerelor de a fi căsătorite, reflectînd normele tradiționale care pun accent pe statutul familial și realizările personale legate de căsătorie. Această reclamă a fost percepută ca o reflectare a valorilor vechi care încă persistă în societatea chineză și a fost dezavuată de tineretul modern care, sub influența transformărilor sociale și economice, și-a schimbat percepția asupra căsătoriei și a statutului personal. Astfel, atît tîrgurile de măritiș, care continuă să implice părinții în alegerea partenerilor – de multe ori fără acordul copiilor lor –, cît și produsele media care reflectă presiunea socială asupra căsătoriei vădesc preocuparea continuă pentru căsătorie în China, într-o manifestare ritualică autentică, dar și clivajul generațional și modul în care societatea se adaptează și se transformă pentru a răspunde noilor realități și perspective.

Tradiția chineză de a organiza viața prin liste și practici „de-a gata” a fost crucială pentru stabilitatea socială și continuă să influențeze viața modernă, adaptîndu-se noilor realități.

Paula (Pascaru) Teodorescu este traducător și lector universitar dr. la Secția de Limba Chineză a Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.