Medicina high tech și low touch într-o eră meta

Înainte de revoluția tehnologică, practica medicală se baza în principal pe „atingere umană” (high touch). Odată cu această revoluție, medicina a început să fie dependentă de tehnologie (high tech) la schimb cu o atingere umană minimală (low touch). Acest concept de „high tech/low touch” a fost descris de medicul Marvin L. Birnbaum de la Universitatea din Wisconsin în 1984, în încercarea de a atrage atenția că o dependență excesivă de tehnologie ar putea duce la o scădere a atingerii umane care înseamnă – mai mult decît doar un examen clinic complet și corect – și empatie, un aspect crucial pentru un diagnostic corect, dar și pentru satisfacția și însănătoșirea pacienților. La patruzeci de ani după editorialul semnat de Birnbaum, nu numai că tehnologia nu completează, dar tinde să înlocuiască aceste elemente esențiale prin introducerea Inteligenței Artificiale în relația cu pacientul, dezvoltîndu-se totodată exponențial micro-specializările care divizează din ce în ce mai mult perspectiva asupra întregului uman. Cu toate acestea, merită să răspundem la cîteva întrebări.

Cum ar fi medicina fără tehnologia de azi? Să ne imaginăm cum ar fi evoluat în lipsa ei Jocurile Paralimpice. În 1948, după cel de-al Doilea Război Mondial, la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice care au avut loc la Londra, dr. L. Guttmann a organizat prima competiție pentru persoane în scaune cu rotile. Doisprezece ani mai tîrziu, în 1960, la Roma, avea loc prima serie de Jocuri Paralimpice. Totul a pornit de la inițiativa de a ajuta prin sport de reabilitare veteranii de război și civilii răniți în timpul războiului pentru ca, ulterior, acesta să fie practicat ca sport recreativ și, apoi, ca sport de competiție. Dacă la Londra, după război, competiția viza tirul cu arcul, la Jocurile Paralimpice din acest an, de la Paris, au fost confirmate 22 de sporturi, printre care atletism, înot, badminton, fotbal pentru nevăzători, baschet, scrimă, rugby, tenis în scaun cu rotile și triatlon. Tehnologia a permis dezvoltarea protezelor performante, cum ar fi protezele de alergare din fibră de carbon, care au deschis noi posibilități pentru sportivii cu amputări. Fără dezvoltarea unor tehnologii de reabilitare și antrenament, persoanele cu diverse handicapuri nu ar fi putut avea acces la astfel de competiții și ar fi avut un nivel scăzut al calității vieții. Prin urmare, paralimpicul de astăzi ar fi fost condamnat la o viață imobilă și la o calitate a vieții limitată considerabil.

În plus, cum ar fi fost în trecut medicina de dinaintea revoluției tehnologice fără acest „high touch”? Cel mai probabil, în incapacitate de a-l ajuta pe medicul netehnologizat. Și totuși, a existat un moment în care cele două, tehnologia și umanitatea, s-au întîlnit prin limbajul non-verbal al clinicianului. După cum a decis fiecare specialist care a trăit în acele vremuri, ele au continuat „mînă-n mînă”, pînă în clipa în care tehnologia a început să fure din spațiul și timpul atingerii umane. Ulterior, noile generații de medici, obișnuiți deja cu tehnologia și, poate, mai puțin familiarizați cu dialogul și atingerea, aleg, cel mai probabil, tehnologia în detrimentul umanului. Fapt paradoxal, deoarece medicina este, înainte de toate, despre om în toată complexitatea sa fiziologică și fiziopatologică, iar practica medicală îl are pe om în centrul ei, inclusiv experiența sa asupra afecțiunilor pe care le are sau ar putea să le aibă.

Nu cu mult timp în urmă, în perioada 2010-2020, Fabrizio Benedetti a studiat neuroștiința din spatele relației medic-pacient, descoperind că efectul placebo poate cîntări cel puțin la fel de mult cît efectul unui medicament de sinteză. De ce? Pentru că persoana care ajunge la medic și cere, ca atare, ajutor în suferința sa, percepe, la nivel neurofiziologic, atenția venită din partea medicului drept recompensă. Cineva îi dă atenție în mod eficient, la nivelul suferinței lui, iar cel care primește o asemenea atenție se simte îngrijit. Ce se întîmplă cînd sîntem recompensați, validați, îngrijiți? Eliberăm dopamină, printre altele, un neurohormon care scade nivelul de durere percepută și crește, implicit, starea de bine. Efectul global implică scăderea inflamației și crește speranța unui progres favorabil.

Dacă, însă, medicul acordă o atenție de cîteva secunde pacientului, după care îi întrerupe „narațiunea”, adică explicarea motivului pentru care a venit la medic, ce efecte va avea aceasta asupra omului care cere ajutorul? Primul argument al medicilor va fi, cel mai probabil, autoapărarea, invocîndu-se volumul mare de muncă – și pe bună dreptate! Iar de aici discuția s-ar putea extinde și centra spre sistem, birocrație și alte neajunsuri.

Cu toate acestea, o discuție eficientă, care ar putea dura sub cinci minute din cele, cu noroc, cincisprezece pe care medicul le-ar avea la dispoziție pentru a consulta un pacient, ar putea salva momentul și încrederea pacientului în faptul că acelui medic îi pasă de el.

Cum se ajunge la o discuție eficientă? Prin tehnici de comunicare, printr-un tip de comunicare învățată, educată, deoarece e vorba de o competență dobîndită, nu de un dat natural. A vorbi articulat este un proces eminamente uman, dar a comunica eficient, competent, presupune un proces de învățare. Mai mult de atît, această comunicare calitativă presupune un exercițiu constant de metacogniție, adică de a gîndi propria gîndire. În încercarea sa de a extrage informații de la pacient și a transmite în mod eficient informații medicale către pacient, medicul trebuie să sesizeze unde anume greșește, în gîndirea sa, în alegerea cuvintelor și strategiilor non-verbale și para-verbale adecvate. În plus, pentru economisirea energiei sale înăuntrul ecosistemului pe care îl creează cu fiecare pacient, medicul trebuie să autoevalueze supraîncărcarea sa mentală în relație cu fiecare pacient, să o dozeze și să conștientizeze că are nevoie de tehnici prin care să se refacă, înainte de a ajunge la burnout (supraepuizare mentală și extenuare fizică), după ce a văzut sute de pacienți într-un timp foarte scurt, o bună parte dintre ei fiind probabil cazuri dificile.

Cu siguranță, Birnbaum și-a făcut o mulțime de scenarii referitor la cum se va dezvolta tehnologia și a prevăzut aspecte ale influenței acesteia în actul medical, dar nu știu în ce măsură a anticipat mișcarea metaversului digital de astăzi, în medicină. În ideea în care tendința actuală este de a dezvolta un univers digital, paralel celui real, medicina ar putea fi practicată în acest spațiu, într-un mod pe care nu ni-l putem imagina foarte bine acum, dar care ar fi cît se poate de probabil și aproape. În acest mediu, medicul ar fi doar o hologramă, iar pacientul ar putea folosi un avatar prin care să își ascundă identitatea pentru a putea să își asigure dreptul la confidențialitate și la eliminarea unor prejudecăți. În acest cadru, medicul nu ar avea o intervenție în timp real, ci dialogul cu pacientul ar fi generat de un program de Inteligență Artificială care ar construi replicile în funcție de nevoile pacientului, atît la nivel de informații, cît și la cel de calități umane de genul empatiei și compasiunii. Dacă pentru medicii trecuți deja de jumătatea vieții lor profesionale acest scenariu ar fi de neacceptat, pentru cei mai tineri, acesta ar putea reprezenta o alternativă prin care să își asigure un număr infinit de pacienți satisfăcuți și un venit mai mare, din moment ce un număr mai mare de pacienți implică un cîștig suplimentar, într-un timp scurt. Dacă ne gîndim la viitorii medici din rîndurile „milenialilor”, care au crescut cu tehnologia în mîini zi de zi și care ar avea tendința de a o folosi și în profesie ca pe o prelungire a propriului corp, atunci acest scenariu este suficient de probabil. În același timp, viteza cu care se dezvoltă aceste programe de Inteligență Artificială este mult mai mare decît viteza cu care sînt îndeplinite eforturile de a reanima actul medical prin reintroducerea conceptelor de empatie și compasiune.

Pînă la posibilul și, deocamdată, imaginabilul metavers medical, aceste high tech și low touch pot fi transformate în high tech și high touch prin propriile resurse interioare de gîndire și meta-gîndire, de limbaj și meta-limbaj, prin caracteristicile umane, interdependente ale fiecărui medic. Adică prin metaversul analog – altfel spus, metacogniție și metalimbaj – pe care îl posedăm noi, homo sapiens sapiens. Cum se cultivă toate acestea? Printr-o perpetuă educație calitativă, și nu cantitativă. Pînă la introducerea disciplinelor umaniste în curriculum-ul medical – a unor „medical humanities”, printre care și filosofia, care contribuie la dezvoltarea acestor calități intrinseci umane –, fiecare profesionist este dator față de propria sănătate mintală și fizică, pentru ca atît el, cît și oamenii pe care îi îngrijește să beneficieze de o calitate ridicată a vieții. Dacă Inteligența Artificială poate compensa gîndirea și poate mima, eventual, metagîndirea, ea nu poate înlocui, cu siguranță, atingerea umană. Oricît de high tech ar putea ajunge medicina în metaversul digital sau analog, medicul va fi nevoit să rămînă loial crezului său prin high touch.

Gabriela Florea e medic generalist și doctorand în filosofie analitică cu prima teză din țară în domeniul Medical and health humanities, cu titlul „Transforming Medical Practice: Metacognition in Medical Education”, sub coordonarea acad. Mircea Dumitru – Școala Doctorală de Filosofie, Universitatea din București.