Mîncăm natural, mîncăm cultural - Trei scene din teren și cîteva gînduri

Scena 1: E o zi de vară, să tot fie 6 dimineața, poate chiar un pic înainte. M-am proțăpit în fața casei familiei A., din satul C., din zona etnografică Făget, aproape de Margina, la urcarea pe autostrada A1, așteptînd ca membrii familiei să iasă din ocol. Ne-am dat întîlnire dimneața, cred că e chiar joi. Joi de dimineață, pe rouă, pe ceață, cum ar veni. E și rouă, e și un fel de abur în jur, care pînă spre 9-10 se va ridica deasupra pădurii. Urmează să mergem pistă deal, acolo unde au holda, la cosît, la făcut clanie și poșoni. Telefonul e încărcat, reportofonul pregătit, aștept. Se face șase și jumătate, se face șapte. Se face opt. Încerc să-mi explic dacă acesta e un rit de trecere dinspre răbdare spre enervare sau am înțeles greșit ora. Se aud toate zgomotele posibile, de la lătrat la mugit, la țipăt de copil și apoi se deschid porțile. Apare familia A.: bunicii, părinții, cei doi puști. Mă urc în remorcă și pornim spre holdă. Tractorul se leagănă periculos de dezechilibrat pe drumul ce are coveaie și nămol de intri cu cizmele de gumă pînă-n genunchi, simt că voi cădea cît de curînd. Ajungem pistă deal – o lume întotdeauna enigmatică pentru mine de cînd lucrez în sat. De pistă deal vin femeile de se mărită în sat, pistă deal se merge în căutare de soț, pistă deal sînt holda, orașul, viața însăși. Ajungem la holdă, toată lumea se risipește cu cîte o coasă în mînă, după ce mi se explică fugitiv de unde pînă unde e terenul lor (totul e pistă... ceva), mi se dă o coasă în mînă (observație participativă, parol) și ne apucăm de lucru. Din cînd în cînd sînt controlată și se rîde pe seama incapacității mele de a ține coasa sau de a o utiliza. În plus, spre disperarea tuturor, îi mai și întreb cum numesc acțiunile pe care le fac, respectiv diversele claie și clăițe, de dimensiuni variabile, pe care încep să le clădească. La un moment dat, în crucea amiezii, bunica declară pauză și se întinde o pătură. Din coșuri de răchită se scot rapid: pită pufoasă, plină de aditivi, adusă de la o brutărie de pistă deal, carnie de găină friptă, paneuri, pirei rece, sușitură. Fac ochii mari, mă întreb unde e slăina, șoncu, telemeaua. Pare o masă duminicală tipică, ceva din cadrele zupă, sarme, crumpi și carnie, bună de mîncat la botez, la nuntă, la mort sau, mai nou și mai modern, la majorat.

Mîncarea a fost pregătită anume pentru coasă, dar mai ales pentru etnolog, dat fiind că anunțasem că voi filma și fotografia. Ceea ce – în termenii lui Claude Lévi-Strauss – este bun de mîncat, este totodată și bun de observat, gîndit, interpretat. O observație în teren necesită masă de sărbătoare, înțeleg. În scenă se pune abundența (cum nu, din moment ce tatăl familiei tocmai a revenit, scurt, de la munca din străinătate). Familia e dincolo de stadiul pe care l-ar presupune o masă la holdă, mai puțin elaborată și, tot în termenii lui Claude Levi-Strauss, mai aproape de natură (slăina, șoncu sînt afumate). Treceri rapide de la natură la cultură se petrec sub ochii mei, în timpul comensualității.

Scena 2: E hram peste o zi, un 13 octombrie rece și umed mă face să vreau să plec acasă. Totuși, la familia D., tot în C., tot în zona F., se face răcia. Cîțiva bărbați de-ai casei, subsemnata și una dintre studente supraveghează cazanul. Drumul spre cazan, marcat de întortocheri de asfalt, miroase. A prună, a borhot, a fructe putrezite. Transformări naturale ale fructelor sînt supuse focului pentru a face o băutură pentru sărbători sau deschideri de apetit. În fapt, urmează să se producă un deschizător de uși, un dar pentru birouri din oraș. Despre simbolismul țuicii / al răchiei s-a scris deja și s-a scris mai bine decît o pot face eu. Funcționînd perfect în linia dar-contradar, răcia a măi bună (friptă), întoarsă de... cîte ori? întreb compulsiv pentru a mă asigura că am înțeles bine, e folosită pentru a stabili legături cu ștabii din oraș, mi se spune. Cad în admirația sintagmei răcie friptă, meditînd la ceva ce îmbină tăria lichidului cu tăria legăturilor sociale. Umilele prune ce se vînd cu 50 de bani kilogramul, care se strîng cu multă trudă din pomii ce pare că sînt peste tot, chiar și în cimitir, mai ales în cimitir, pe care aparent nu le mai vrea nimeni, din care unele muieri mai fac mneară di prună, se transformă, prin frigere, în liant social.

Scena 3: Cobor din taxiul exagerat de scump în satul S., în fața casei familiei B. L.B. mă așteaptă, știind că voi documenta pentru un proiect cultural cum se face pita în țăst. O tavă de fontă, cu un capac ca un clopot, se unge cu ulei, se încarcă cu patru piți și se îngroapă în jar. Trei ore din momentul în care am intrat în casă, pita-i gata. L. povestește, în timpul acesta, despre lucrul la cîmp, despre fabrica de conserve de dincolo de calea ferată, despre fabrica de sticlă de dincolo de epoci, despre ce se mînca în tinerețea ei: cărtăboși, sînjereți, mneară di prună cu mandră. Mneara di prună este un dulce nedulce. O contrastez, tot în linie franceză, desuetă, cu mierea de albine, pentru a observa că una e dulce natural, alta e dulce cultural-lingvistic, că în vreme ce mierea de albine e curgătoare și vîscoasă, mneara di prună e solidă, o tai cu cuțitul, trebuie s-o moi în apă pentru consum și funcționează asemeni unei izolexe în zonă. Facerea mnerii de prune conține etape care trimit la acte la limita ritualicului: are ceva din tranșarea unui animal sacrificat (să scotea osu’), din dihotomia pur-impur prin neadăugarea zahărului (probabil li să părea că să strică dacă să face cu țucur), din rutina dată de cadența și repetitivitatea amestecării în căldare (dădeau foc și cineva stătea pe un scaun aclo și încontinuu [amesteca] cu drîgălu’ ăla).

Mîncarea și prepararea ei – ca acte de autoreprezentare, de relaționare, de delimitări lingvistice – sînt doar cîteva chei de interpretare a unor culturi. Cînd acestea ne sînt foarte apropiate și deci, aparent, cunoscute, ne vine „natural“ să povestim despre ele.

Nicoleta Mușat este lector la Facultatea de Litere, Istorie, Filosofie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara și cercetătoare de teren, interesată de patrimoniul bănățean.