Miuță

Cuvîntul e posibil să fie și el pe cale de dispariție. La început a fost cuvîntul. La sfîrșit va fi altceva.
Și n-am mai văzut copii care să se joace între blocuri, după blocuri. Peste tot – mașini. Pînă și băieții de cartier de odinioară s-au refugiat în virtual și păcănele. Nu a fost mereu așa. Cîndva, copiii jucau fotbal de cînd răsărea soarele pînă cînd soarele apunea. Toată lumea era a noastră. Avem aleile noastre, aveam pînă și o pădure (nu se tăiase). Aveam curțile școlilor, aveam străzile. Și nimic nu arăta mai clar ce avea să devină fiecare dintre noi decît felul în care ne comportam în joc.

Cei mai insuportabili erau ofticoșii. Dacă mai era și mingea lor, se supărau rău, făceau urît, luau balonul și plecau acasă. E greu să te lupți cu oftica unui puști care a pierdut sau căruia i s-a năzărit că a fost nedreptățit. Dar pe teren nu erau doar ei. Erau și cei care jucau fotbal cu spatele drept, cei care jucau fotbal cu capul sus, erau și cei care stăteau doar la pomană, erau și cei care se străduiau zadarnic, ca sub un blestem, erau și cei care alergau prea mult. Și mai eram și eu – îmi plăcea să văd meciul mai mult decît să îl joc. Să îl văd, să îl înțeleg și să îl povestesc.
Ofticoșii erau teribili, erau inevitabili. Fiecare echipă avea cel puțin unul. Așa cum fiecare echipă avea cîte unul căruia îi sărea țandăra prea repede, cîte un „nebun”, cîte un driblangiu sau cîte unul care atîrna și culegea roade nemeritate. Ca în viață.

Avea dreptate Camus, scriitorul: poți să înveți destul de multe, dacă nu chiar tot ce e știut despre viață, dintr-un meci de fotbal. M-am ofticat și eu, n-am fost înger. Am dat mingea atît de departe încît să nu mai poată fi ajunsă, am spart cel puțin o minge, am sărit la bătaie, am înjurat, am fost furios fără măsură. Toate au fost, la urma urmei, etape necesare devenirii, la fel cum în viață trebuie să te îndrăgostești, să iubești, să pierzi, să suferi, să cîștigi, să fii împăcat, să mori.

Cred că toți ne ofticam. Doar că unii făceau din asta un stil. Nu eram printre ei. De cîte ori mă surprindeam ofticat, de atîtea ori eram dezamăgit de mine însumi. Cel puțin încercam să mă revizuiesc. Dar erau și acei ofticoși permanenți. Nemulțumiți de orice, oricînd, de vreme, de coechipieri, de ei înșiși, de bunul Dumnezeu, îmi lasă impresia că au crescut și acum conduc lumea.
Ofticoșii de odinioară sînt efectiv peste tot. Au orgolii nemăsurate și echilibrul mintal și emoțional al unui preșcolar. Conduc țări, companii, autoturisme, ba chiar cred că am văzut cîțiva și pe trotinetă. Vor să rescrie istoria, vor să se răzbune, cotcodăcesc pe la televizor, pe TikTok și pe alte rețele. Sînt cuprinși de o frenezie a nemulțumirii (în prag de paranoia). Universul conspiră împotriva lor.

Într-o miuță, oftica are sens și este, întrucîtva, utilă. Cum spuneam, o miuță e calea cea mai sigură de a afla cine e cine. Cine renunță. Cine luptă pînă la capăt. Cine nu are discernămînt. Cine nu-și calculează bine posibilitățile. Cine e mai mult ambițios decît inteligent. Cine știe să-și folosească mintea, inima sau doar picioarele. Cine e puternic. Cine va reuși să fie unic. Cine va face turmă.

Dar, cum spuneam, cuvîntul însuși e pe cale de dispariție. Oftica, însă, a rămas. Oamenii sînt mînați de gelozie, de invidie, de prostie, se luptă pentru tinichele, onoruri și bănuți. Ceea ce pierdeau din vedere ofticoșii de ieri și ceea ce pierd din vedere și ofticoșii de astăzi este frumusețea jocului, gratuitatea lui, fericirea de a fi împreună într-un moment care poate rămîne acolo unde se depozitează istoria toată: în inimă.

Ofticoșii, orbiți de furie sau pur și simplu pentru că nu au învățat să piardă cu demnitate (pentru că nu au aflat că toți sfîrșim învinși), puteau strica orice partidă, orice miuță, orice moment, orice istorie. Și așa fac și acum. De aceea, trebuie luați frumos de braț și conduși spre marginea terenului. Nu te supăra, frate! Dar ne strici bucuria jocului, ne sabotezi farmecul vieții, ești toxic, întoarce-te cînd ți-o veni mintea la cap și la inimă (da, mintea ar trebui să mai vină și la inimă). Dacă nu – nu. Stai dincolo, cu revanșarzii, și urzește planuri de răsturnare a ordinii lumii, ca Lenin. Miuța, spuneam, ne poate explica istoria. Sau absența ei. Și chiar nu aș vrea să fiu radical, dar vremurile din care pînă și miuța a fost evacuată n-au cum să fie tocmai bune. Vorba (proastă vorbă) președintelui (prost președinte): ghinion!

Andrei Crăciun este ziarist (co-fondator Recorder), scriitor (Aleea Zorilor, Editura Polirom), scenarist (documentarul recent despre Generația de aur) și doctor în științe politice (cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati).