Modele de educație

Inițial, tema relației dintre învăţare şi comunitate mi s-a părut simplă. Pe de o parte, predau de foarte mult timp, ştiu cum e cu învăţarea; pe de altă parte, sînt sociolog şi un pic antropolog, cercetez viața comunităţilor, ar trebui să pot lega ușor cele două concepte. Dar nu a fost chiar așa. Pe măsură ce mă gîndeam la această temă, simțeam că lucrurile devin tot mai complicate, aşa că am decis să fac un tur istoric al materiei. La prima vedere, nu ar trebui să fie o  diferenţă între învăţarea individuală, pe care cumva o ştim cu toţii din educaţia noastră instituţională, și învățarea comunitară, adică procesul prin care comunitatea ca atare învață.

Dar, cînd începi să fii mai atent că cea care învață este o comunitate, lucrurile se complică cel puţin pe două planuri. Pe de o parte, contextul istoric capătă mai multă greutate, influența acestuia e mult mai profundă. Apare și un context politic care, la rîndul lui, este mult mai greu şi mai profund. Pe de altă parte, obstacolele cumva inerente care se ridică în calea oricărei învăţări individuale şi pe care le ştim cu toţii devin mult mai urgente şi mai grave dacă ne referim la comunitate.

Dar și învăţarea individuală, aşa cum o ştim noi, este de fapt rezultatul unei istorii colective. Așa că, dacă vrem să ne gîndim la fenomenul și la cauzele crizei actuale a sistemului nostru academic (nu doar românesc!), poate că e bine să privim în istorie ca să înțelegem de ce modul clasic de învăţare individuală pare că nu mai funcţionează. (...)

Majoritatea universităţilor de astăzi îşi asumă o continuitate, dacă nu chiar un soi de ideal humboldtian. Ce înseamnă asta? După cum poate ştiţi, universităţile germane sînt refăcute la începutul secolului al XIX-lea pe un model care regîndeşte ce înseamnă cultura generală și ce înseamnă parcursul unui individ ca membru al unei culturi, pe modelul german de Bildung, de construcţie culturală. Individul intră într-un sistem educaţional în care „se construiește” şi iese mai complet, mai plin, cu mai multe orizonturi, capabil să înţeleagă şi să se integreze într-o lume pe care o înţelege atît în dimensiunile ei mari, cît şi în dimensiunile ei mai mici. Un tip de învăţat şi de cultură care pare să rezolve o problemă care deja începuse să apară: ruptura între specializarea îngustă şi cultura generală. Suna foarte frumos, așa că modelul a fost imitat în diferite feluri. Sigur că, dacă ne uităm un pic mai atent, vedem că acest model are şi o dimensiune politică. Desigur, este un model prin care era vizat un anumit gen de cultură, înțeleasă pe filieră romantică, un pic herderiană, legată de anumite competenţe lingvistice importante. Important însă este că, deşi pare înrădăcinată într-o comunitate naţională, această cultură are potenţialul să treacă spre universalitate.

Partea politică însă e mai complicată. Avem aici un tip de universitate şi de cultură care creează cetăţeni loiali statului. Nu zic că e rău, eu doar spun că această dimensiune există. Un student care trece prin acest proces de Bildung, de formare culturală în stil humboldtian, devine un cetăţean care înţelege ce se întîmplă în jurul lui și care este loial acestui stat care e un stat cultural. De altfel, de cîte ori ne uităm atent la marile modele ale învăţării individuale vedem dimensiunea lor colectivă şi politică.

Tot în aceeași perioadă, peste Canalul Mînecii, această cultură a învățării de tip Bildung devine şi un mecanism de guvernare sau, mai exact, de autoguvernare. E momentul în care în Anglia apar marile muzee gratuite și în care cabinetele de curiozităţi princiare sau regale, aristocratice, se transformă încet-încet în muzee publice. În Anglia, aceste muzee publice, împreună cu bibliotecile publice, cu grădinile publice, cu anumite forme de urbanism, creează o cultură comună, dar o cultură înaltă și reuşeşte să aducă spre această cultură mase largi de populaţie. În loc să meargă la Gin House, oamenii merg la muzeu şi se uită la Rafael. Se simte, aici, un proiect de guvernare prin cultură înaltă, în care aceste mari mase de oameni, cărora contactul cu această nouă și un pic periculoasă realitate publică, politică, urbană le aduce un pic de nesiguranță, sînt introduse în această cultură, în această civilizaţie burgheză care încearcă să le dea nu doar o anumită cultură generală, ci și maniere. (...)

Tot cam în această perioadă, pe continent și mai aproape de noi din punct de vedere cultural, apare o altă formă de cultură şi de învăţare de masă: Arcadele din Paris. Acestea erau un soi de proto-mall-uri în care, prin consum, lumea era învăţată să aibă un anumit mod de comportament cultural. Nu mai e bîlciul, nu mai este taraba de pe care-ţi iei lucrurile, ci e un soi de „mise en place” cu o clară structură spaţială și culturală, dar şi cu o dimensiune intelectuală și pedagogică. (...) În plus, în Franța se dă marea luptă pentru secularizarea învățămîntului, e vremea afacerii Dreyfus, e vremea în care apare sociologia. Și, mai ales, e vremea în care apare intelectualul, dar și cuvîntul „mentalitate”. Şi un mare etnolog francez, Lévy-Bruhl, spune că există două feluri de mentalitate: una primitivă, prelogică, irațională și neclară, și cea modernă, logică, rațională, clară. Apare, așadar, o împărțire a lumii între civilizați și primitivi, între rațional și irațional, iar în această împărțire există o rădăcină îndepărtată a sistemului de educație, căci trecerea de la primitivism la civilizație se face prin educație.

Ce se întîmplă cu sociologia e poate un pic mai interesant şi încă un pic mai sofisticat. Sociologia, personificată de Durkheim, care a devenit profesor de științele educației la Sorbona, e acuzată că distruge cultura franceză fiindcă aduce idei reformatoare pentru o educație în care dispar intelectualii clasici şi apar specialiştii, în care lumea nu mai merge în biblioteci, ci merge în laboratoare, în care apare o specializare îngustă, care distruge respiraţia largă a intelectualului clasic care ştie greceşte, latineşte, mitologie, literatură. E un conflict fundamental pentru sistemul educaţional şi pentru tot fenomenul învăţării modern, dar e un conflict specific Franței. Nemţii sînt în paradigma Bildung, poate mai simpatici, englezii cultivă cultura mare la care are toată lumea acces, francezii, însă, resimt această tensiune care devine un scandal.

Cazul românesc este și el interesant. Începutului învăţămîntului modern românesc se leagă de Regulamentele Organice, adică de un proiect occidental trecut prin Imperiul Rus. Kiseleff vine cu un proiect scris în care se spunea ce materii trebuie predate, ce facultăţi trebuie să apară, ce muzee trebuie să existe etc. Proiectul a eşuat în mare parte, așa că originile proiectului românesc modern de învăţare individuală şi publică sînt ambigue. (...) În interbelic, deja toată lumea se plîngea că avem prea mulți intelectuali cu diplomă care nu știu nici o meserie și care vor să devină funcționari la stat, să devină o birocrație. (...) Tot în acea perioadă, lucrurile se complică. Educația devine din ce în ce mai importantă. Vă reamintesc, România devenise în 1918 o ţară total diferită de cea de dinainte. Crescuse ca populație și ca varietate etnică. Poate în mod ciudat, problema majoră a noului stat român nu au fost minorităţile naţionale, ci populaţiile româneşti din noile regiuni care vin cu tradiţii intelectuale, politice, economice diferite, diverse. Mai mult, aceste populații puteau să spună pe drept cuvînt că s-au luptat pentru menținerea și recunoașterea românității lor. Ei bine, cum răspunde nou stat român acestei provocări destul de mari? Investește masiv în educaţie. Statul român încearcă să omogenizeze aceste populații diferite prin educație. Dar această investiție sporește criza de bază – apar tot mai mulți oameni cu diplomă care nu știu nici o meserie și care nu mai pot fi absorbiți de noua birocrație. (...) Unii zic că această criză a învăţămîntului, manifestată printr-o veritabilă explozie de licenţiaţi, a dus şi la apariţia bazinului din care s-au recrutat membrii mişcărilor de extremă-dreapta. Iată, deci, un posibil efect secundar devastator.

Pe lîngă acest sistem educaţional, care vine din cel francez, din cel nemţesc şi poate mai puţin din cel britanic, mai există însă o ramură de pedagogie, de învăţare a colectivităţilor, care e o ramură făcută specială pentru populaţia care rămîne pe dinafară. Ceea ce făcuseră englezii la începutul secolului al XIX-lea cu muzeele şi cu guvernarea prin cultura înaltă, România nu putea să facă, nici măcar în tîrziul interbelic, cu atît mai puţin în secolul al XIX-lea. Şi atunci, apar proiectele de culturalizare a satelor, de educare a lumii rurale, dintre care unele sînt chiar foarte interesante şi chiar inovatoare. Multe sînt copiate de la extensiile universitare engleze, de la şcolile rulare daneze. Multe dezvoltă modelul Căminelor Culturale care, cum ştiţi probabil, e inventat de Spiru Haret și sînt preluate de şcoala de sociologie interbelică a lui Gusti şi pe urmă îl vor prelua şi comuniştii. Ceea ce spune ceva, nu neapărat despre continuitatea proiectului, ci despre modul în care comuniştii văd lumea rurală. Aceste proiecte, chiar şi cele mai simpatice, au o viziune cumva infantilizantă asupra acestei lumi. Oamenii satului trebuie educaţi, ceea ce putea fi în mare măsură adevărat, dar oamenii satului sînt priviți ca niște infantili, ca niște primitivi. Ei nu pot fi prinşi, deocamdată, în sistemul educaţional instituţional, așa că era nevoie de nişte variante alternative. (...)

Şcoala Gusti, şcoala de sociologie interbelică, duce pentru prima dată cercetătorii la sate, unde încearcă să vadă ce au de zis țăranii și unde au o surpriză majoră: oamenii de la sat sînt foarte diferiţi de ceea ce credeau ei că sînt. Apare un soi de lume care pînă atunci nu intrase deloc în nici un dialog de învăţare cu elitele culturale şi cu statul român. Pînă la cercetările școlii lui Dimitrie Gusti, ţăranii sînt ca nişte copii mari care uneori mai fac prostii, cum ar fi cea din 1907. Ei bine, Gusti face primul o cercetare în care țăranii nu mai sînt nişte copii mari care fac prostii, ci nişte oameni care trăiesc în comunităţi care au şi ele ceva să ne spună nouă, să ne învețe ceva. Din păcate, acest proiect, atît cît a fost el, a dispărut în perioada comunistă. (...)

La ora actuală, universităţile sînt supuse din ce în ce mai mult mecanismelor de reglare şi de control care au fost create pentru afaceri. Universităţile n-au cum să urmeze un model de afaceri. Universităţile sînt din ce în ce mai puțin guvernate de modele legate de excelenţa intelectuală, culturală, academică și din ce în ce mai mult de modele legate de audit, de moduri de control al productivităţii, de moduri de autocontrol şi autocenzură. Asta indică, după părerea mea, în mod foarte clar că ne aflăm într-un moment de criză. Am ajuns la un moment de criză după această lungă perioade de dezvoltare a unui sistem intelectual, cultural, de învăţămînt global. (...)

Călin Cotoi este profesor la Facultatea de Sociologie a Universității București.