Nevoia de model(are)

Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești. O variantă paideică a acestui proverb românesc, sinonim cu „cine se aseamănă, se adună”, poate fi: spune-mi ce model ai, ca să-ți spun cine vei deveni. Dacă e vorba de un model paideic autentic, această însoțire nu e însă o „simplă“ însoțire, doar o mergere împreună. E vorba de o căutare a unui model de mers pentru a merge împreună. Cu un model nu doar mergi, ci avansezi. Aceasta este diferența notabilă între model și un tovarăș. Cu tovarășul poți „doar” să mergi împreună. Modelul apare în viața ta în urma unei căutări și a unei nevoi. Nevoia de a-ți da niște repere. Aceste repere sînt duble: unde să ajungi și cum să mergi. Modelul este un reper atît pentru destinație, cît și pentru cum să parcurgi drumul pînă la ea.

Ce înseamnă un model? Un model este atît un punct fix de atins, ca performanță, cît și un mod de a te antrena, de a tinde către și a te apropia infinitezimal de acel punct fix. Lucrul sistematic și constant cu un model, cu un antrenor, este astfel integrala tuturor stărilor tale care te-au făcut să îți atingi ținta. Dar între cele două nu atît atingerea țintei e importantă, ci mai ales modul pe care ți-l imprimă modelul pentru a merge către țintă. E vorba de o temperare și uneori chiar de o disoluție a ego-ului, care nu poate să fie decît benefică, căci marele păcat prin care ne pierdem cel mai adesea pe cărările sinelui este cel al trufiei și al unui ego hipergonflat. Acceptarea unui model aduce implicit un strop de smerenie, de acceptare că antrenorul este mai bun și, astfel, ascultîndu-l, te poate face și pe tine mai bun. Căutarea și lăsarea întru modelare temperează ego-ul și înfumurarea.

Modelul îți dă o ancoră, te ajută să te smerești, căci trebuie să-i dai ascultare și ego-ul tău trebuie să fie mai mic decît al modelului (antrenor, maestru, guru etc.), scăzînd astfel șansele să te smintești. Sminteala vine odată cu înfumurarea celui care se crede mai presus de tot și de toate și care merge singur la drum, însoțit doar de demonii săi personali. Un proverb african spune: „Dacă vrei să ajungi repede la destinație, mergi singur. Dacă vrei să ajungi în siguranță, mergi împreună”. Mersul împreună presupune coordonare, presupune acceptarea și interiorizarea unui ritm străin ca fiind al tău.

Antrenorul ca model este un ghid, o călăuză care prin exemplul personal îți arată implicit și explicit calea de urmat. Pentru a avea un model, trebuie să lași pe cineva să aibă influență asupra ta, programatic și sistematic. Și acest cineva vine doar în urma unei căutări interioare. Ca să te găsești pe tine însuți, trebuie să ieși din tine însuți. Identitatea nu se construiește decît în alteritate. E ca în acea poveste cu tîlc în care umbli prin toată lumea ca să găsești o comoară și, din indiciu în indiciu, mergi și străbați tot pămîntul, ca la sfîrșit să realizezi că ce căutai, comoara mult visată și rîvnită, era de fapt în curtea casei tale. Nu te puteai duce direct, îți trebuia acest ocol în care încet-încet ieși din tine pentru a da de tine mai bine. Ca să vezi comoara din tine trebuie să vezi multe alte lucruri din afara ta. Asta face maestrul, te plimbă peste tot, înșurubîndu-te mai bine în tine.

În noua limbă de lemn, cu accente de coach corporatist, modelul te face „să ieși din spațiul tău de confort” și „să devii cea mai bună versiune a ta”. Altfel și simplu spus, să depui efort sistematic pentru a-ți împlini visul, visul fiind dat de obicei de un reper de succes din breaslă. E bună și această (auto)modelare, dar ea poate să devină uneori o automutilare. Fără ancora modelului care îți spune că principalul concurent îți ești tu însuți, cu limitele tale interioare, pericolul e să îți doresti să cîștigi cu orice preț, să îmbrățișezi deviza „scopul scuză mijloacele” și așa să începi să calci pe cadavre, să îți pierzi reperele morale, pe drumul tău glorios în care tot ce contează este să îți atingi ținta. Dar cu ce preț? Un model autentic vine și cu respectul pentru legea morală din tine, nu doar pentru atingerea cerului înstelat de deasupra noastră. E ca la Kyudo. E mai importantă liniștea și coordonarea pe care o ai în clipa în care tragi cu arcul, devenind cumva una cu arcul, săgeata și ținta, decît atingerea efectivă a țintei de către săgeată. Un model te ajută să te dezintegrezi pentru a te integra mai bine în tine și în univers.

Pentru a-ți fi model, antrenorul (spiritual) trebuie să fie o autoritate, atît epistemică, cît și morală. Pentru acest lucru e nevoie de acceptare, e nevoie de afinitate electivă între model și ucenic. Modelarea nu se poate face cu de-a sila, ci doar în urma unei acceptări și căutări interioare. Modelul te modelează pînă cînd, inevitabil, se atinge un punct de cotitură în care ești închegat și care urmează mersul pe drumul propriu. Pînă acolo ai mers în oglindă, imitînd și copiind mersul maestrului. De la un punct încolo, respirația îți devine proprie și e doar a ta. Oglinda se sparge și mersul devine individual. Mergi în ritmul tău, doar cu tine. Ești modelat, modelul e în tine și e timpul să te desparți de ritmurile din afara ta. Un model este model autentic dacă de la un punct încolo te lasă în individualitatea și autonomia ta. Ești ca un șarpe care năpîrlește și își caută noua piele, nemaiîncăpînd în cea veche.

Toate acestea sînt valabile la nivelul devenirii personale. Interesant este, precum în logică, matematică și știință, că modelul joacă un rol fundamental. Astfel, în logică și matematică, deducem tot felul de rezultate interesante și vorbim de tot felul de sisteme formale (mulțimi de propoziții). Acestea pot fi însă adevărate doar în relația cu un model al acelui sistem, deoarece adevărul este o noțiune semantică, ce ține de relația unui sistem cu un model și nu una sintactică, intrinsecă, ce ține doar de proprietatea sistemului. Cunoașterea, în special cunoașterea științifică, nu este în definitiv „decît” căutarea de modele. Știința sau o teorie științifică acest lucru ne oferă: un model (de cele mai multe ori matematic), care ne permite explicație și predicție cu privire la o clasă de fenomene: sociale, fizice, chimice, biologice, economice etc.

Și aici e și marea diferență între „știința omului” și științele exacte: dacă pentru devenirea umană modelul este concret și reprezintă un punct palpabil unde trebuie să ajungem în evoluția ființei noastre, în lumea cunoașterii științifice modelul este un construct abstract care ne oferă o mai bună înțelegere a unei clase de fenomene. Un model uman este și trebuie să fie concret, un model științific este și trebuie să rămînă abstract. Fiecare lume cu modelele ei, important este să recunoaștem rolul fundamental pe care îl au modelele atît în cunoașterea de sine, cît și în cunoașterea universului.

Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București și prorector al acestei universități.