Obiceiul de a sta la vorbă

Am fost dintotdeauna un om înconjurat de oameni și de poveștile lor. În copilărie, îmi amintesc că vorbeam ore în șir în bucătăria de vară cu diverși musafiri veniți de la oraș. Iarna coseam goblen și stăteam la povești cu mama, cît ardea focul în sobă. Vara, în zilele de duminică, ieșeam în fața porții și împărtășeam cu vecinii din sat întîmplările săptămînii. Comunitatea rurală avea, cumva, o atmosferă care se alimenta doar prin povestit. Ne salutam cînd treceam unii pe lîngă alții, ne adunam cînd se lua curentul și ne rămînea doar lumina vorbelor. Ne știam om cu om, moment cu moment, tristețe cu tristețe. La înmormîntări ieșeam în fața porților și ne luam rămas bun în semn de respect față de cel care pleca dintre noi. La nunți claxonau toate mașinile din sat, care lăsau dîre de praf pe ulițe și un extaz general în ogrăzi. Vorbeam mult, ascultam mult și asta cred că a contribuit semnificativ la a mă construi ca om intens, dependent de comunități în care emoțiile puternice sînt vorbite.

În timp, m-am mutat din sat în diverse orașe, dar, indiferent de locul în care am ajuns, copilăria la țară a călătorit cu mine. Rămasă fără mediul rural, în care discutatul se întîmpla natural, mi-am tradus bucăți din zile și emoții în mediul online. Am început să transcriu discuții avute cu taximetriștii din București, cînd Uber sau Bolt nici nu existau încă pe piață. Apoi, m-am apucat de recenziile cărților pe care le citeam, dar despre care nu mai apucam să vorbesc cu prietenii. Scriam despre diverși oameni, făceam serii cu subiecte pe care le consumam frecvent. Viața începuse deja să se aglomereze, serviciul să îmi ocupe mare parte din timp, dar nevoia mea de a vorbi cu sătenii era aceeași. Nu mi-am propus niciodată să am o comunitate, în nici un caz în ideea de a deveni un influencer – pe vremea aceea, nici nu exista acest concept. Eram doar un om care își lăsa în social media gîndurile pe care nu mai apuca să le trateze cu cei apropiați. Așa am început să adun, organic, o mînă de oameni care îmi semănau – citeau cărți recomandate de mine, mergeam la aceleași spectacole de teatru, comentam filme sau documentare. Nu mai ieșeam pe șanț duminica, ci dezbăteam online întîmplările relevante de zi cu zi.

Cum arta s-a decantat de-a lungul anilor ca forma ideală în care emoțiile mele au stat la adăpost, platformele mele social media au devenit destul de repede un soi de club virtual al celor cu pasiuni comune. Citesc constant – proză, dar mai ales poezie –, merg la teatru de cîteva zeci de ori pe an, ascult multă muzică și de cîțiva ani colecționez artă. Toate aceste ocupații m-au condus către cele două laturi ale mele, pe care le duc în paralel cu un job în Marketing și Comunicare: sînt jurnalist și activez în mediul online. Scriu – atît pentru diverse publicații culturale, cît și pentru conturile mele social media – despre formele culturale pe care le consum. Datorită scrisului am cunoscut autori mari pe care îi citesc și îi admir, am intervievat pictori pe care îi colecționez, am stat în backstage-ul concertelor trupelor mele preferate. De curînd, am început și o serie de reel-uri și interviuri cu pictorii contemporani români în atelierul cărora am ajuns. Atelierele pictorilor sînt spații pline de magie, în care odată ce pătrunzi înțelegi mai bine viața unui artist – cum lucrează, cu ce lumini se joacă zilnic, cîtă ordine sau dezordine adună în jur, ce cărți sau obiecte are pe lîngă spațiile de lucru, la ce lucrări nu renunță niciodată, ce muzică ascultă, pe cine primește sau nu primește acolo. Am pornit acest proiect fix din dublul rol pe care îl am – iau interviuri pe care le public în presa clasică, dar creez și videouri social media pentru a arăta mai bine atmosfera atelierului. Eu cred că presa (cel puțin cea culturală, în care activez) a devenit un univers mult mai fluid decît era cu cîțiva ani în urmă. Trăim într-o societate acaparată de digital, în care informația curge în forme atît de diverse și de complexe, încît ar fi păcat să ne limităm la un singur canal. Așa că, atunci cînd găsesc un subiect, mă gîndesc automat la potențial și capacități: unde și cum pot declina acel univers cît mai bine, astfel încît să ajungă la cît mai mulți oameni interesați. Știu că există și puriști care îi condamnă pe cei ca mine, care combină mediile și nu se dedică unei singure traiectorii. Dar, în fond, eu aleg să fac așa cum simt, cum pot și cum gîndesc că este util. Povestesc ce trăiesc și las dovezi, pe canalele pe care le am la îndemînă, ale momentelor care mă fac să trăiesc o viață consistentă, în speranța ca aceste frînturi vor ajuta sau inspira.

Revenind la seria cu atelierele artiștilor, ea este o continuare a proiectului #NicioDuminicaFaraMuzeu, pe care îl construiesc de circa zece ani în mediul online. Ideea de la care am pornit atunci cînd am creat acest hashtag a fost simplă. Provin dintr-o familie unită, în care mesele împreună se respectau cu sfințenie. Dar dintre toate prînzurile împreună, cel de duminică era cel mai așteptat pentru că atunci nu lipsea nici un membru al familiei. Însă, cînd am crescut, eu și sora mea, Nona, ne-am mutat din Moldova în București și am rămas fără prînzurile noastre în familie. Niște ani la rînd, am păstrat tradiția și în fiecare duminică am ieșit la un prînz în București. Și după fiecare masă împreună, vizitam cîte un muzeu cu scopul ca la un moment dat să ajungem să le vedem pe toate din noul nostru oraș. Cam așa am căpătat obiceiul de a recomanda aproape în fiecare duminică un muzeu. În ani, mi-au scris mulți oameni care au urmat exemplul și au început să descopere muzee și artiști. Ce nu știu ei, însă, este că #NicioDuminicaFaraMuzeu reprezintă dorul meu și al Nonei față de duminicile în care mama ne chema la masă și ne adunam cu toții în jurul unui mămăligi făcute din mălai galben-pai, măcinat la moara din sat.

Am fost dintotdeauna un om înconjurat de oameni și de poveștile lor. Și sînt recunoscătoare că pot duce mai departe obiceiul de a sta la vorbă – ca jurnalist, ca influencer, ca membru al comunităților în care viața este trăită cu intensitatea în care mă simt protejată.

Raisa Beicu este jurnalistă și specialistă în marketing și comunicare.