Omulețul care se frămîntă pe margine

Mulți purtăm cu noi imaginea, sfaturile sau comenzile unui antrenor pe care l-am avut la un moment dat și care ne-a învățat cum să alergăm, să ne mișcăm, să lovim sau să aruncăm o minge, să ne reglăm respirația, să nu ne dăm bătuți ori să ne comportăm fairplay. De multe ori, lucrurile astea pătrund în mintea unui copil sau a unui tînăr chiar mai tare decît învățăturile date de un profesor de matematică sau de istorie, fie el și foarte bun. Antrenorul se ocupă adesea și de psihicul elevului și îi poate fi model chiar și din punct de vedere fizic. Uneori, așa cum ne spune cunoscutul fotbalist Gabi Balint în Dosarul acestei ediții a Dilemei, el trebuie să joace și rolul unui părinte. În unele situații, antrenorul trebuie să dea dovadă de empatie, să fie foarte apropiat de cel pe care-l antrenează, după cum, în altele, trebuie să fie sever și ferm. Poate fi considerat un fel de maestru. Cuvintele lui, de obicei foarte simple, cel puțin în aparență, sînt menite să-i trezească jucătorului un anume spirit, să-l motiveze și în cele din urmă să-l facă să-și poată găsi singur soluțiile cele mai bune și calea de urmat. Spre deosebire de profesorii de la materiile teoretice, de la antrenor se așteaptă o învățătură mai practică, dar care în același timp e mai apropiată de problemele vieții înseși. 

Imaginea antrenorului, așa cum apare des și în filme, este cea a unui om în vîrstă, destul de ponosit, modest, cu o viață personală nu prea reușită, dar care se dedică trup și suflet cîte unui tînăr discipol sau unei echipe. E omul din colțul ringului sau de pe marginea terenului, aproape nebăgat în seamă, pe a cărui măiestrie însă se construiesc mari succese și cariere reușite. E eminența cenușie din spatele victoriilor strălucitoare. E cel care-și consumă cu generozitate  întreaga energie în slujba altora. Poate fi morocănos și irascibil. Uneori poate fi chiar nedrept. Nu e neapărat un tip foarte echilibrat, nu e atotștiutor. Face și greșeli, nu e deloc perfect, dar în interiorul său zac o capacitate mare de sacrificiu și o forță capabilă să-i mobilizeze pe alții. Am avut un asemenea antrenor în copilărie, un bătrînel cu teniși chinezești uzați în picioare și cu o bască cu moț în vîrful capului, care seara își bea la bodega din colț banii cîștigați din lecțiile de tenis pe care le dădea copiilor. În ciuda aspectului era un tip formidabil, de la care un oraș întreg a învățat să joace tenis în mod corect.

Bineînțeles că există și altfel de antrenori, din aceia faimoși care seamănă cu niște generali ce-și conduc armatele în bătălii importante, chiar decisive. Și ei trebuie să aibă puterea de a lua asupra lor orice eșec, de a se lăsa sacrificați. Sigur, sînt și unii care se lasă chiar umiliți, caz în care le scad considerabil calitățile de antrenori, pentru că încetează să mai fie modele de urmat. Și despre aceștia va fi vorba în Dosarul nostru. Dincolo de ideea de model, apare și aceea că antrenorul, în orice domeniu ar fi, trebuie să antreneze mintea elevilor. Pentru că, în cele din urmă, mintea e cea care poate supune „îndărătnicia” corpului.