Optimism, idealism, entuziasm

În materie de cunoaștere, entuziasmul este crucial. Nu poți căuta ceva în cunoaștere fără să te hrănești cu entuziasmul drumului. Entuziasmul te ține treaz și focalizat. Entuziasmul te face să te ridici și să mergi mai departe, indiferent de cîte ori te-ai împiedicat și ai căzut. Entuziasmul îți hrănește puterea de a continua, în pofida clipelor de îndoială, oboseală și uneori chiar deznădejde. Dar de unde ne vine entuziasmul? Cred că dintr-o combinație magică între un pic de optimism metafizic și puțin idealism epistemic, combinație care ne dă încredere că va fi bine, că vom reuși să descoperim ceea ce căutăm, chiar dacă dăm de obstacole și pe alocuri semnele căutării nu sînt dintre cele mai bune.

Optimismul ține și de firea omului (Leibniz cred că emană un optimism iremediabil, după cum cred că Nietzsche era de un pesimism ireparabil), dar ține și de educație, de modul cum părinții și profesorii ne învață să învățăm greșind. Greșeala trebuie să fie parte a procesului de învățare, trebuie să fie parte integrantă a drumului cunoașterii. Nu putem învăța să mergem fără să cădem din cînd în cînd și mai ales fără să învățăm ceva din acele căderi.

Aceasta cred că este o primă mare greșeală în familie și la clasă: cînd copilul greșește, părinții, profesorii sau colegii îl iau peste picior, fac mișto de el, îl ceartă, mă rog, un soi de bullying emoțional de care el se va feri mai apoi, cel mai probabil tot restul vieții. Ca urmare, îi va fi teamă să greșească și, astfel, de cele mai multe ori, va fi inhibat să mai caute și să mai experimenteze și se va instala doar în locul sigur al repetiției a ceea ce a spus profesorul sau ce e în manual. Așa se instalează memorarea și copierea și se inhibă creativitatea și inovația. Nu sîntem ființe perfecte, deci greșim; greșim, deci învățăm. Teama de a greși ne poate paraliza, blocînd orice aventură și inițiativă. De aceea este crucial să fim învățați să învățăm din greșeli și, la rîndul nostru, să acceptăm greșeala copiilor noștri, a semenilor noștri.

O a doua cauză care poate inhiba major învățarea este plictisul.

Plictisul este contagios. Dacă profesorul este plictisit, indiferent cît de interesantă este materia în sine, cei mai mulți elevi, dacă nu au ei, independent de clasă, propriile lor imbolduri epistemice, nu vor mai căuta nimic acolo.

Din contra, entuziasmul este de asemenea contagios și un profesor entuziast îi poate face pe elevi să caute cunoaștere și să învețe, chiar dacă materia, manualul sau programa nu sînt dintre cele mai bune. Entuziasmul profesorului dă încredere elevului că merită să caute, să greșească, să învețe. Noi ne naștem cu entuziasmul căutării și al jocului, uneori spre disperarea părinților. Dar aceasta e starea firească, altfel nu putem descoperi lucruri și nu putem învăța reguli.

Ce hrănește entuziasmul, alături de optimism, este, cred, și un soi de idealism, o încredere pe alocuri irațională să îți urmezi pînă la capăt visul sau setea. Încăpățînarea poate fi astfel uneori benefică, dacă te face să cauți mai departe cu acribie și determinare. Ea nu este bună dacă te îngheață într-o idee, dacă devine dogmatică, dacă, în ciuda unor contraargumente substanțiale și valide, tu rămîi în continuare blocat în opiniile tale.

Opusul e un fel de lehamite existențială, în care nihilismul, agnosticismul și anarhia cognitivă își fac cuib în mintea noastră. De aceea, ca profesori, trebuie să fim mai mult decît conștienți că noi prin predare nu livrăm doar informații, noi impregnăm și sădim adînc în sufletul copilului și o atitudine față de materie, de cunoaștere, de problemă. Rostul predării este să stimuleze și să accelereze învățarea, învățare care trebuie să se sedimenteze și să se integreze în ceea ce știm deja, dînd naștere la cunoaștere. Iar cunoașterea este mijlocul nostru uman prin care ne integrăm mai bine mediului, prin care ne adaptăm universului nostru.

Orice asociere a învățării cu o emoție negativă poate să inhibe această căutare înnăscută. Tentația atunci este să nu ne mai jucăm, să ne luăm lopățelele și să plecăm. E o reacție firească de protejare. Pe termen lung, dacă aceasta devine o trăsătură de comportament, atunci vom avea probleme, căci nu vom mai dori să explorăm, ci vom rămîne închiși în propriul univers confortabil, dar artificial. Spun că este artificial căci noi sîntem în mod fundamental ființe sociale (zoon politikon), cogniția noastră este una dialectică, a întîlnirii celuilalt și, implicit, a acceptării greșelii față de el. Altfel, odată instalată frica de a greși, ne vom instala într-o izolare personalizată și populată doar de mintea noastră.

Cum ne păstrăm entuziasmul și îl dăm mai departe? Hrănind curiozitatea, jucîndu-ne neîncetat, experimentînd și cultivînd acea bucurie de a descoperi. Bombăneala, aciditatea, acreala inhibă major toate aceste lucruri, afectînd natura relației, deoarece orice legătură profesor-elev este o relație, o relație construită rațional și asumată în mod social, care însă trebuie să dea seama în principal de emoțiile și nevoile elevului. Un copil protejat este un jucător entuziast și astfel un căutător și un învățăcel optimist.

Dar dacă entuziasmul se hrănește din optimism și idealism, atunci filosofia nu ne-ar putea învăța cum să fim așa? Poate exemplul cel mai elocvent este Gottfried Leibniz. Leibniz este ilustrarea perfectă a unui optimism metafizic. Viața și sistemul său filosofic stau sub semnul armoniei și înțelegerii.

A fost îndelung criticat și pe alocuri chiar ridiculizat pentru ideea lui că trăim în cea mai bună lume posibilă. Cum ar putea să fie lumea noastră, plină de războaie și de atrocități, cea mai bună dintre lumile posibile? Sigur trebuie să fie una mai bună, fără războaie, epidemii, violuri și alte lucruri îngrozitoare care sînt la ordinea zilei în lumea noastră. Leibniz răspunde unor astfel de atacuri printr-o serie de argumente în favoarea existenței noastre în cea mai bună dintre lumile posibile. Un argument este că această lume a fost aleasă de un Creator omnipotent și benevolent; or, cunoscînd toate celelalte alternative posibile, fiind ființă suprem benevolentă, Dumnezeu nu putea să aleagă decît cea mai bună dintre lumile posibile.

Apoi, un alt argument este cel dat de faptul că o entitate nu există decît într-o lume posibilă, or Iisus este fiul Domnului, calea și posibilitatea mîntuirii noastre și acesta nu putea să fie decît în cea mai bună dintre lumile posibile.

Un al treilea argument este unul de factură etică. Lumea noastră e astfel alcătuită încît să ne dea puterea și responsabilitatea liberului-arbitru. Acesta e un lucru fundamental, care ne dă posibilitatea să alegem autentic și, astfel, fie să decădem, fie să ne îndumnezeim. Alegerea sta în mîinile noastre și astfel apar și bune, și rele. Dar binele cel mai mare este că avem posibilitatea mîntuirii, și atunci această doctrină se poate numi „posibilitatea răului ca un bine mai mare”: putem greși și să facem rău, deoarece avem liber-arbitru, dar putem și să ne mîntuim și să ne înălțăm la standardul dumnezeiesc sădit în noi.

Al patrulea tip de argument este unul fizico-matematic. Lumile posibile variază prin legile fizice care le guvernează, mai multe sau mai puține, și prin fenomenele fizice pe care acestea le cuprind. Avem deci două variabile, legi și fenomene. Această funcție are un punct maximal în care avem un punct de echilibru între puținătatea legilor și bogăția fenomenelor. Acest punct maximal este atins doar în lumea noastră, o lume inteligibilă prin faptul că e guvernată de un număr relativ mic de legi, dar care guvernează o bogăție fenomenală fabuloasă.

Și acest lucru îl face pe Leibniz să susțină că noi trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Ce au toate aceste argumente în comun? O perspectivă diferită de cea strict umană.

Dacă privim lucrurile în mod personal, da, desigur, viața, lumea, universul puteau să ne fie mai bune. Dar, dacă privim holist, din perspectiva ochiului lui Dumnezeu, atunci datele problemei se schimbă radical. Din acea perspectivă putem să spunem că da, trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Leibniz vedea și compara această situație cu o simfonie în care avem integrate și tăcerile, și sunetele discordante, sau cu un tablou care are nevoie de tușe grele negre ca să reliefeze mai bine niște contururi. Așa și în universul nostru, în care există răul pentru a avea parte de un bine mai mare. E clar că o astfel de perspectivă nu poate fi susținută decît de un optimist iremediabil...

Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București.