Poante sau bocanci? - reflecții despre dialog

Cu aceste vorbe cred că am deschis eu multe uși către dialog: „Bună ziua, îmi cer scuze că vă deranjez...”. Și le spuneam de atîtea ori pe zi, cînd dădeam telefoane ca să stabilesc întîlniri, să iau interviuri sau să verific o informație, încît odată m-am trezit că le-am rostit și cînd am sunat ca să comand un taxi.

Le spun și azi. Doar că, în ultimii ani, lumea e cam surprinsă cînd aude „îmi cer scuze că vă deranjez”. Poate e o politețe exagerată. Dar n-am fost niciodată jurnalistul care bate cu pumnul în masă ca să obțină o declarație sau care dă din coate ca să ajungă în față pentru acea declarație. Care e tot un dialog: întrebare – răspuns. Nu e întotdeauna dialogul perfect. Te poți trezi că răspunsul este despre orice altceva, mai puțin despre chestiunea ridicată în întrebare. Nu e un secret pentru nimeni că, în cele mai multe astfel de situații, ai de-a face cu politicieni. Cei mai mulți ocolesc răspunsul la întrebări cînd au motive să o facă. Adică atunci cînd îi deranjează o întrebare. Sau, pur și simplu, din obișnuință. Au fost învățați că e mai bine să te amețească cu fraze alambicate, care nu spun nimic, decît să te refuze.

Dar comunicarea cu politicienii e mereu surprinzătoare – ar merita un studiu separat. Îmi amintesc că, recent, într-o singură zi, am sunat mai mulți politicieni și am remarcat reacțiile  diferite. Doar unul a acceptat direct. În rest, cred că pot fi împărțiți pe categorii. Mulți dintre ei ți se adresează pe numele mic, chiar dacă habar nu au cine ești și n-au mai vorbit niciodată cu tine. Alții simt nevoia să fie simpatici, dar nu reușesc, cu fraze de genul: „Cum pot eu să vă refuz pe dvs.?”. Sau „Vai, dar o domnișoară drăguță nu se refuză niciodată!” (deși vorbim la telefon).

Mai sînt neasumații: „Să știți că nu comentez. Dar să nu mă citați cu acest lucru”. Și mai sînt și cei care te tot amînă: „Vă sun eu în cinci minute!” sau „Sunați-mă dvs. în zece minute!”. Și nici nu mai sună, nici nu mai răspund. Desigur, nu sînt toți așa. Dar sînt mulți. Cu timpul, îi înveți și știi cum să-i iei. Sau măcar la ce să te aștepți. Pentru că, înainte să începi un dialog, trebuie să găsești calea către un dialog. Să deschizi o poartă.

Îmi amintesc că, acum mai bine de douăzeci de ani, la fel cum se întîmplă și azi pe la Parchete, eram o grămadă de ziariști. Îl așteptam pe afaceristul Sorin Ovidiu Vântu, care era chemat la audieri. Toate microfoanele s-au îndreptat spre el. Se întretăiau întrebări pe mai multe voci. Omul nostru a spus fără să clipească: „Vorbim cînd ies”. Cînd a ieșit, ne-a ignorat complet. Microfoanele s-au ținut după el o vreme, apoi s-au îndepărtat. Eu reținusem, însă, acele vorbe: „Vorbim cînd ies”. Și m-am ținut după el pînă la mașină, reamintindu-i: „Dar ne-ați promis că vorbim cînd ieșiți de la audieri! Ne-ați promis!“ – subliniam eu importanța cuvîntului. Moment în care s-a întors și mi-a spus o singură frază. Nici nu mai țin minte ce. Era un fel de cugetare, fără nici o legătură cu speța. Dar mi-a zis-o doar mie. A fost acela un dialog? Poate.

Altădată, lucram la un reportaj despre cum se fac averi. Voiam să prezint mai multe povești, printre care și una controversată. Și l-am ales – culmea! – pe același Sorin Ovidiu Vântu, care nu intrase încă la închisoare, dar asupra căruia planau tot felul de acuzații. Stabilisem interviul și m-am prezentat la ora fixată la poarta casei sale de pe o stradă din spatele Guvernului. Era o vilă în care locuia cu chirie. Îmi spune că mai are și alte locuințe închiriate. Îmi povestește cum a început el să facă avere pe vremea lui Ceaușescu, vînzînd la un aprozar. Dar mie nu-mi ieșeau din minte casele închiriate. Cum adică? Un om cu banii lui de ce nu-și cumpără o locuință care să fie a lui? Și i-am spus că nu înțeleg acest lucru. Am tot insistat cu acest nu înțeleg, încît, pînă la urmă, văzînd că nu mă convinge în nici un fel, mi-a spus foarte categoric:

– Domnișoară, facem parte din lumi diferite. N-aveți cum să înțelegeți, oricît v-aș explica.

Eu am fost mulțumită de răspuns. Și, cînd mă gîndesc, cred că a fost un dialog interesant.

Ciudate sînt felurile în care se leagă și se dezleagă dialogurile. Îmi amintesc că, pe la începutul anilor ’90, într-un sat din Giurgiu, avusese loc o crimă care îngrozise tot județul. Ziarul la care lucram m-a trimis în satul acela să fac un reportaj. Tot drumul m-am gîndit: cum mă duc eu acolo? Cum să vorbesc cu oamenii aceia doborîți de durere? Cum să intru cu bocancii în sufletul lor? Dar rudele victimelor au fost atît de deschise încît a fost aproape un șoc pentru mine. Nici nu era nevoie să pun întrebări, pentru că mi-au povestit tot, tot. De atunci nu mă mai tem că oamenii nu-mi vor vorbi. Vorbesc cînd nu te aștepți și pot să tacă atunci cînd nici nu te-ai gîndi. Și îi iau așa cum sînt.

Am mai învățat că, uneori, tăcerea poate fi spartă de o retragere. Eram în Delta Dunării, în biroul unui șef de acolo. De cum am intrat în încăpere, omul a fost foarte categoric: „Nu vorbesc, nu vă spun nimic!”. Am fost atît de surprinsă încît am făcut un pas în spate și am zis: „Foarte bine. Asta e. Nu vreți, nu vorbiți”.

Însă omul a început el să dea înapoi:

– Vă spun, dar nu mă înregistrați.

– Așa facem.

Și a vorbit omul nostru de nu se mai oprea. Cînd am simțit că e momentul, i-am zis calmă:

– Foarte bine. Acum îmi spuneți și pe bandă, da?

– Da.

Cum spuneam, ciudate sînt felurile în care se leagă și se dezleagă dialogurile. Aminteam de expresia aceea: a intra cu bocancii în sufletul omului. Nu știu de ce, dar cred că cine a inventat-o s-a gîndit la jurnaliști. Pe bună dreptate, în anumite cazuri. Dar eu cred că jurnalistul nu trebuie să poarte bocanci. Cu atît mai puțin să intre cu ei în sufletul oamenilor. Eu cred că jurnaliștii trebuie să poarte poante și să pășească cu mare grijă pe lîngă sufletul celor cu care vorbesc. Poante versus bocanci. Asta am învățat și de la interlocutorii mei.

Surorile Coposu mi-au povestit că, atunci cînd minerii au venit în București, în iunie ’90, după ce au trecut pe la sediile partidelor – PNȚ-CD și PNL –, au ajuns și la casa lor de lîngă Piața Unirii. Strigau, aruncau cu cockteiluri Molotov… era o hărmălaie de nedescris. Atunci, sora mai mare a Seniorului a deschis fereastra și le-a spus pe un ton scăzut, aproape șoptit: „Dar de ce țipați? Nu e nimeni surd aici! Iar Corneliu nu e acasă!”. Și agitația din fața casei s-a domolit.

Mi-a povestit apoi doamna Flavia Bălosu-Coposu că învățase de la o prietenă a mamei sale că, într-o discuție în care cineva țipă sau vorbește pe un ton ridicat, nu trebuie niciodată să răspunzi la fel. Un ton scăzut, defensiv, îl ia prin surprindere pe partenerul de dialog, iar situația se dezamorsează de la sine. Ca un balon de săpun. Cu alte cuvinte, și într-un dialog, tonul face muzica. Uneori, la propriu.

Corneliu Gheorghiu a fost un cunoscut pianist român. A emigrat în Belgia în anii ’70. Cînd l-am întîlnit, în apartamentul lui din Bruxelles, avea 92 de ani. Încă mai cînta la pian și ținea concerte pentru un public restrîns. Dialogul cu el a fost memorabil. Am reținut aceste fraze: „Eu n-am fost niciodată un distrugător de piane. Le-am spus și studenților mei că studiul poți să-l faci în mezzo-forte, dar a cînta piano este cel mai greu. Și prin piano poți să transmiți. Ba chiar mai mult. Așa cum un actor transmite sentimente mai degrabă șoptind decît țipînd“.

Mă aflam în casa unei femei din comuna Toporu, județul Giurgiu. Era demult și era iarnă. Acolo se adunaseră mai multe femei la ceea ce se cheamă clacă. Femeile țeseau la un război vechi și făceau tot felul de alte lucruri: scărmănau lîna, înfășurau și desfășurau gheme, împleteau și despleateau vorbe. Îmi amintesc și acum atmosfera caldă, din camera scundă, cu o fereastră mică. Totul s-a petrecut ca o scenetă dintr-o piesă de teatru, acasă la Baba Stanca a lu’ Bau.

– Ei, după cum e vremea afară, n-o să mai țesem noi mult. Se face timpul bun și ieșim la cîmp!

– Uite, vezi sulul ăsta? L-a făcut Moș Stan Pavel, săracu’! Acum are 92 de ani și noi îi spunem Moș Sul, că toată viața a făcut suluri pentru războaie.

– Hai, fa! Îl dai pe Moș Sul la ziar! Zi-i de tîmplarul ăla tînăr!

– De Gică?! Dă-l încolo, că ia 20.000 de tron. Mai cere și popa 15.000 la înmormîntare...

– Fușeii ăștia de cînepă sînt de cînd era cînepă la colectiv. Eu zic că are douăzeci de ani fușeii ăștia!

– Auzi, fa? Astă-vară fiică-mea a fost la mare cu văru-su. Amîndoi sînt grași. Și dacă-i vezi în poze zici că e niște pepeni despuiați și cu chiloții pe ei. I-am întrebat: mă, mamă, mă, de ce v-ați mai pozat voi așa grași?

Și casa s-a umplut de rîsete, și firele se înnodau cu iuțeală, și poveștile despre babele bolnave din sat, despre femei divorțate, despre ce au văzut și n-au văzut se țeseau lîngă soba Babei Stanca a lu’ Bau din Toporu. Iar eu eram tăcută, într-un colț, în camera mică, plină de povești, dintr-o lume care nu era a mea, dar care mă acaparase cu totul, prin dialogurile simple, sincere, cu har.

Uneori, cele mai interesante dialoguri pot fi cele la care nu participi. Doar asculți. Și ai răgazul să observi. Din casa de la Toporu aș vrea să vă duc puțin la Londra, unde am participat, acum vreo 25 de ani, la un curs organizat de BBC pentru jurnaliști în situații de pericol. Printre multe alte lucruri interesante, am făcut un exercițiu: eram într-o echipă formată din reporter, cameraman și producător. Eu jucam rolul acestuia din urmă. Și trebuia să luăm interviu unui personaj nu foarte prietenos. Cel care-l interpreta începea, la un moment dat, să devină nervos, nemulțumit de întrebările jurnalistului. Ba chiar amenința să devină agresiv. Secretul era să știi cînd să te oprești și să te retragi ca să nu pui în pericol echipa. E un secret și în ziua de azi, pentru mine: cînd să pun punct unui dialog.

Din experiența mea, știu sigur că oamenilor le place să stea de vorbă. Dialogul se leagă ușor după ce ai deschis o poartă. Și poți să-l duci acolo unde vrei dacă respecți reguli simple. Ca bunul-simț. Ca sinceritatea. Chiar să-ți pese ce spune omul din fața ta. Să știe că nu-l judeci.

Și cred că nu există dialog fără ascultare.

Oamenii vorbesc, cum spuneam. Însă cum îi faci să spună mai mult decît vorbe?

Liliana Nicolae este jurnalistă la Europa FM.