Post-adolescența

M-am întîlnit săptămâna asta cu cele mai bune prietene ale mele din liceu, Ioana și Mara, pe care nu le mai văzusem de mult timp. De Mara tot ce mai știam era din story-urile pe care le posta pe Instagram, își urmase pasiunea și mă bucuram să văd ce proiecte frumoase de design interior ieșeau din mîinile ei. Cu Ioana am ținut legătura mai aproape, deși tot de două-trei ori pe an am ieșit împreună la cafea. Ultimii ani au fost haotici și nici una dintre noi nu putea să realizeze ce repede a trecut timpul. Categoric, nu ne-am întoarce niciodată în liceu. Și cred că nu din cauză că ar fi fost o perioadă oribilă a vieții noastre, ci doar pentru că acum ne este mult mai bine. Sîntem independente, facem ceea ce ne place, avem cîte un iubit drăguț și ne-am mutat toate în București (visul oricărei adolescente din Pitești).

Sîntem adulți abia de patru ani și eu, una, încă nu m-am obișnuit. Mă consider o adolescentă mai înțeleaptă pe care societatea o ia prea mult în serios. Sau nu? Pînă la urmă, aș putea oricînd să fac o greșeală. Trăiesc coșmaruri cum că încă aș fi în liceu și am uitat să mă trezesc pentru prima oră. Plîng atunci când mă enervez pentru că nu știu ce altceva să fac. Și de multe ori oamenii din jur mi-au demonstrat cît de puțină încredere au în mine doar pentru că sînt prea tînără.

A venit și rîndul Ioanei s-o pună la curent pe Mara cu ce se întîmplase în viața ei profesională. Primul ei job a fost de content writer. Și al meu, datorită recomandării ei. Am început să rîdem amîndouă, ni se părea acum o nebunie tot ce scriam acolo. Eram plătite destul de puțin, dar satisfăcător pentru niște bani de buzunar, să scriem articole, genul acela de articole care umplu Internetul. Temele erau diverse: proprietățile metafizice ale Lapis Lazuli (don’t google it, probabil veți găsi un articol scris de noi, care oricum explică vag), asigurări RCA, cum să te ferești de calcar, de gripă, de bărbații seducători, de Mercur retrograd și de nuanțele care nu te avantajează. Ne documentam tot de pe Internet, încropeam ceva și cîteodată primeam și bonus. Cele mai enervante cerințe de articol veneau dinspre agențiile de videochat. Și spun enervante deoarece erau foaarte multe. Toate agențiile de videochat doreau să aibă blog sau site unde să expună articole despre genul ăsta de meserie, avantaje, riscuri, cum să treci peste prejudecăți și clișeul secretelor femeii independente. Mă simțeam ciudat scriind la 18 ani despre lucruri pe care nu le cunoșteam și nici măcar nu mă interesau, dar cel mai ciudat mă simțeam scriind un text care avea ca scop motivarea unor tinere „dezorientate, care vor succes și bani”. Niște tinere ca mine, de altfel.

Am dat la Automatică cu gîndul unui job confortabil în IT. Ce nu realizam e că un job în IT e cît se poate de serios. După perioada cu Lapis Lazuli, am acceptat o ofertă de job. Am fost printre primii dintre colegii mei care s-au angajat. Abia învățasem cîte ceva în facultate și eram foarte nerăbdătoare să văd cum merge treaba în producție. Ei bine, la muncă am învățat și mai multe... și într-un alt mod.

Mara m-a întrebat cu ce, mai exact, mă ocup. E simplu: task-uri, îmi sînt „assignate” sau mi le „assignez” singură atunci cînd mă simt curajoasă, le rezolv, mă împotmolesc, cer ajutor, fac greșeli, dar satisfacția e foarte mare atunci cînd reușesc să le termin (și să funcționeze). La muncă, mi-e destul de greu atunci cînd trebuie să mă duc fizic. (După pandemie, majoritatea companiilor au decis să-și reia munca în regim hibrid.) În primul rînd, pentru că trebuie să chiulesc de la facultate dacă am cursuri în ziua respectivă și în al doilea rînd pentru că nu mă simt prea confortabil la corporație. Echipa mea e formată din oameni de treabă, dar majoritatea au deja copii, au altfel de probleme și deseori le răspund la întrebări despre facultate sau pe unde m-am mai plimbat. (Mă simt oricum bine să fiu băgată în seamă, mai ales cînd eu, o nefumătoare, sînt chemată în pauza de țigară.) La început nici măcar nu știam cum să mă îmbrac la muncă. Blugii rupți mă trădau că am 20 de ani. Sau să fi fost doar figura mea ușor panicată cînd mă rătăceam printre birourile care arătau toate la fel? Acum e deja altceva. Lucrez de peste doi ani, am învățat ce glume se spun, ce subiecte de discuție sînt populare și am înțeles că nimeni nu are nimic cu mine. Adulții de la corporație sînt totuși altfel decît profesorii sau părinții mei. Mereu uit că sînt și eu adult ca ei și nimeni nu mă privește ciudat. Au venit destul de mulți tineri în echipă. Estimez că au tot vreo 20 și ceva de ani. Dar mă întreabă: „Și, tu ești în ultimul an la master, nu?”. „Nu... la facultate”, trebuie să le mărturisesc și să înțeleg din schimbarea expresiei lor că nu s-ar fi așteptat. Ei, poate că în sfîrșit am reușit să par mai în vîrstă.

Odată colegii mei depănau povești despre nebuniile pe care le făceau în adolescență. Toți se exprimau ca și cum abia și-ar fi amintit, dar, credeți-mă, era doar pentru a adăuga un efect misterios poveștii. Nu sînt chiar atît de bătrâni. Eu îmi amintesc limpede tot ce s-a petrecut în adolescența mea. Dar poveștile mele probabil nu i-ar fi interesat, pentru că lumea de atunci e lumea de acum patru-cinci ani, înainte de pandemie, cu tot atîtea gadget-uri și avînt al tehnologiei ca și acum. N-am învățat niciodată la lumina lumînării și n-am fugit de acasă ca să ajung la discoteca unde mi-a dat întîlnire un băiat mai mare. N-am avut niciodată o gașcă de prieteni și în majoritatea vacanțelor stăteam în casă și citeam. Da, poate că adolescența colegilor mei a fost într-adevăr mai interesantă decît a mea.

Dar acum călătoresc foarte des și pot spune foarte multe povești despre lucrurile pe care le-am făcut. Mi-am îndeplinit visul de a ajunge la New York și, privind la corporatiștii de acolo, niște puncte mișcătoare la etajul 30 al unui zgîrie-nori, mi-am dat seama că e posibil ca printre ei să se afle o fată stresată peste măsură de inevitabilele ei stîngăcii și care abia acum învață how to speak corporate. Cînd am revenit în țară m-am contaminat de visul american și am crezut că orice e posibil. Drept care, atunci cînd vechiul laptop pentru facultate nu mai făcea față rulării modelelor de AI la care lucram, mi-am spus că merit să-mi cumpăr ultimul model de MacBook, model la care rîvneam de cînd a apărut și sigur mi-ar fi făcut munca pentru proiectele de la facultate mult mai ușoară. Așa că am mers în mall cu mult entuziasm și l-am întrebat pe vînzător dacă mai au modelul respectiv în stoc. Tînărul m-a scanat din cap pînă în picioare și m-a întrebat, prefăcîndu-se confuz, dacă pot să-i dau mai multe detalii, pentru că modelul pe care îl cer e foarte scump și probabil n-am eu nevoie de el. M-am simțit jenată, crezînd că am greșit modelul pe care i l-am spus și am făcut un pas în spate, către prietenul meu, care m-a ajutat spunîndu-i toate specificațiile. Cînd l-a văzut, vînzătorul și-a ajustat atitudinea și imediat s-a dus în depozit să caute. Cred că prietenul meu părea genul căruia un astfel de laptop să-i fie de folos. Dar mie, de ce nu? Nu mai sînt o adolescentă buimacă și mă pricep la ceea ce fac. Oricum, mă străduiesc.

Am concluzionat cu fetele că e mai frumos acum, dar cu siguranță e mai greu să faci față tuturor exigențelor pe care societatea sau chiar tu însăți ți le impui. Și cel mai greu e că uneori îmi doresc ca ceilalți să mă ia mai mult în serios, iar alteori să înțeleagă că am reflexele unui tînăr adult care abia învață cum să se poarte în lumea celor mari și importanți.

Viviana Pantezică este studentă în anul IV la Facultatea de Automatică și Calculatoare din București. Face parte din grupul Liternauții.