Prima și ultima lecție de entuziasm

Fix în ziua în care a împlinit 6 luni, fiica mea a învățat să stea în șezut, de fapt să se ridice singură de la orizontală și să rămînă așezată, fără sprijinul pernelor. Îmi amintesc perfect, pentru că în seara zilei respective s-a transformat într-un soi de Hopa-Mitică. După obișnuitele ritualuri vesperale – masaj, băiță, biberon și cîțiva pași de dans în brațele mele sau ale tatălui ei – am întins-o ușurel în pătuț, convinsă fiind că se va cufunda rapid în somn, mai ales că fusese o zi lungă pentru ea, cu musafiri veniți să-i serbeze prima jumătate de an din viață. Însă m-am înșelat, pentru că imediat după ce am culcat-o, s-a ridicat cu mult avînt și a început să privească în toate direcțiile, printre zăbrelele de lemn ale patului. Am repetat cu tandrețe gestul de a o lungi între plușurile ei iubite, de data aceasta îngînînd și-un cîntecel, care o ajuta, de obicei, să adoarmă. Istoria s-a petrecut identic, Maria opintindu-se să revină la verticală, cu aceeași mină curioasă, de parcă atunci vedea pentru prima dată camera-cît-lumea-de-mare-pentru-ea.

După cîteva mișcări sus-jos, jos-sus, am renunțat să o mai oblig, chiar și cu delicatețe, să se lungească și am lăsat-o să stea așa cum voia și să privească fascinată de jur-împrejur, pînă cînd, de oboseală, a adormit și s-a prelins între perne, ca o bătrînă ațipită în fotoliu, în fața televizorului. Tind să cred că ceea ce a ținut-o atunci trează a fost entuziasmul de a constata că își poate folosi singură trupul după bunul plac și că, din poziția în șezut, poate vedea mult mai multe lucruri decît din situația bebelușului pus cu grijă de părinți, ca o mumie în miniatură, la orizontală. Am deslușit entuziasmul ei din micile chiote pe care le scotea de fiecare dată cînd reușea să se ridice, un fel de strigăte de victorie ale creșterii. Recitesc finalul notiței din jurnalul meu de mamă, din acea seară de martie a anului 2005: De-am avea și noi, adulții, entuziasmul de exploratori ai realității pe care-l au copiii, de la vîrste atît de fragede! De ce îl pierdem pe parcurs, în loc să-l adîncim?

Dacă tot am pornit de la copilărie, atunci să schițez aici o listă aleatorie a lucrurilor care mă entuziasmează, un fel de these are a few of my favorite things, și care nu-și pierd puterea de a mă uimi și de-a mă face să tresar și să o iau fericită de la capăt, deși se repetă cu o anumită frecvență, unele fiind sezoniere, altele chiar cotidiene.

Zorii zilei pe o plajă cît mai pustie, mai ales dacă nu am dormit deloc în noaptea de dinainte; primele cireșe de mai și dorința nebună de a le culege direct din copac, chiar dacă grădina nu e a mea; tăcerea adîncă din miezul nopții, cînd citesc o carte pe care aș fi vrut să o scriu și-mi dau seama că, de fapt, nici nu contează ce nume e pe copertă, bine că există literatura și ne putem scălda cu toții în ea, ca-ntr-un ocean fără țărmuri. Fulgii de zăpadă care se topesc pe buzele omului iubit, mirosul cefei bebelușilor și textura pielii de pe călcîiele lor încă nedeprinse cu mersul, buchetele imense de liliac sau de bujori care mi se odihnesc în brațe, în vis sau în realitate, nu contează prea mult. Călătoriile cu tot ce aduc ele, oriunde, oricînd, dar nu alături de oricine. Curiozitatea studenților mei, care mă obligă să scormonesc mai departe după răspunsuri. Bunătatea necondiționată, mîna întinsă fără a te uita peste umăr să vezi cine te-a privit cînd ai făcut un gest de omenie, dragostea care nu așteaptă nimic în schimb. Iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru noi, cea mai de neînțeles și zăpăcitoare dragoste, în care ne îmbracă pe toți, dintotdeauna și pînă-n veșnicie.

Mă entuziasmează pînă la uluire mută puterea omului de a se ivi în lumină, după ce a străbătut cele mai tenebroase hăuri, și misterioasa forță a iubirii și a iertării de a ne disloca din orice iad, de a ne restaura. Cel mai adînc simt aripa entuziasmului cînd văd căușul lipsei umplut cu preaplin, vasul gol, adeseori spart sau ciobit, purtînd firesc frumusețea. Omul rănit, căzut, aproape frînt, ce-și revine miraculos doar pentru a da o mînă de ajutor altuia, condamnatul care-și împarte rația insuficientă de pîine cu un tovarăș de celulă sau cu o pasăre (e plină memorialistica românească de detenție din perioada comunistă cu astfel de exemple), întristatul ce-și îmbracă fața de sărbătoare pentru a mîngîia durerea celuilalt, bolnavul care-și tăinuiește suferința pentru a nu-i împovăra pe cei ce-l îngrijesc.

Un vers al lui Radu Vancu din Psalmi îmi sfredelește memoria, de cînd l-am citit prima dată, în urmă cu cîțiva ani: „numai oamenii rupți pot scrie lucruri invincibile”. Într-un fel, aceasta este definiția entuziasmului pentru mine. Nu o înflăcărare inconștientă, oarbă la toată suferința, deznădejdea și urîțenia din lume, ci una care trece prin văile morții, ca să privească spre înviere. Nu o exaltare juvenilă, un avînt ce străbate pe roșu realitatea, ci o înțelegere a ei menită să toarcă din caierul întunericului un fir subțire de lumină.

Entuziasmul – așa cum ne arată istoria lungă a cuvîntului, urcînd dinspre greacă (enthousiasmós) și latina tîrzie (enthusiasmus) către limbile moderne – este al celui care se golește pe sine, pentru a se lăsa locuit de un zeu. În sensibilitatea creștină, entuziasmul capătă contururile unui act chenotic, de smerire deplină și de umplere cu das Ganz Andere, recunoscînd însă, precum Angelus Silesius în Călătorul heruvimic (traducere de Ioana Pârvulescu, Humanitas, 1999), consubstanțialitatea dintre creatură și Creator: „Domnu-i în mine foc, eu flacără în El / Nu sîntem amîndoi și cu temei de-un fel?”. Sau, în aceeași tonalitate: „Eu însumi veșnic sînt, cînd timpul lumii piere; / Cuprins de Domn mă las, cuprindu-L în tăcere”.

Entuziasmul presupune și capacitatea de a vedea dincolo de vizibil, de a presimți oaza înflorită din inima deșertului sau de a intui că sub trăsăturile ticălosului din fața ta s-ar putea ascunde un sfînt. De aceea, el este mai ales al celor care nu se tem să privească pînă-n străfundurile realității și care nu acceptă închiderea într-un singur mod de a vedea. Copiii, nonconformiștii, nebunii întru Hristos sau cei care simt că nu mai au nimic de pierdut poartă în respirațiile lor doza binefăcătoare de entuziasm, menită să regenereze structurile osificate ale universului. Ei sînt cei care rescriu timpul și spațiul, modelînd poveștile existențiale cu ochiul lor ce sfidează barierele orizonturilor date.

A fi entuziast înseamnă a recunoaște miracolul din fiecare gură de aer ce îți umflă plămînii. Bolnavii în faze terminale și muribunzii ne-ar putea oferi cele mai convingătoare lecții de entuziasm, atunci cînd privesc cu speranță și bucurie clipa ce (încă) îi conține. Cu atît mai mult atunci cînd își folosesc puținele resurse rămase pentru a transmite un mesaj celor ce le vor urma. Este cazul lui Randolph „Randy” Frederick Pausch (1960-2008), profesor de informatică și Inteligență Artificială la Universitatea Carnegie Mellon, diagnosticat la 46 de ani cu cancer pancreatic cu metastaze, care a acceptat să țină o conferință, în seria „Ultima prelegere“, pe 18 septembrie 2007 (cîteva luni mai tîrziu, pe 25 iulie 2008, a părăsit lumea de-aici). Discursul rostit cu acest prilej (cu funcție testamentară, inclusiv pentru cei trei copii ai săi) s-a construit în jurul ideii că e important să-ți împlinești visurile din copilărie, oricît de fanteziste ar părea ele, să muncești cu seriozitate și să fii conștient că poți obține tot ceea ce-ți propui, dacă te implici suficient de mult (lucru valabil în toate domeniile vieții). Convingerea lui fermă era aceea că „zidurile se află acolo pentru a-i opri pe cei care nu-și doresc acel lucru din toată inima. Se află acolo pentru a-i opri pe alții” (Randy Pausch cu Jeffrey Zaslow, Ultima prelegere, traducere de Monica Chirvasiu, Curtea Veche, 2008, p. 73). Cei care l-au ascultat și privit pe profesor în timpul conferinței (în sală sau, ulterior, în înregistrarea păstrată pe Internet) nu au avut deloc senzația că se află în prezența unui muribund (de altfel, și-a început expunerea după ce a făcut cîteva flotări), ci a unui om care mușcă din viață cu entuziasm și frenezie. Un ultim îndemn de a respira realitatea cu toți porii ființei.

Între o primă lecție de entuziasm – darul inconștient al unui bebeluș – și una finală – îndelung gîndită de un om aflat pe pragul dintre viață și moarte – se scurge prin nisiparniță timpul ce ni s-a dat. A-l străbate cu entuziasm echivalează cu a-ți multiplica existența, făcînd loc în tine celorlalți și minunilor pe care le poartă, conștient sau nu, cu ei. Înflăcărarea, pasiunea, însuflețirea cuprinse în această stare multiplică ochiul în care se răsfrînge spectacolul universului. Ca un Argus Panoptes acoperit cu mii de ochi pe întregul corp, entuziastul receptează nenumăratele nuanțe ale lumilor lăuntrice și exterioare, preschimbîndu-le în înțelesuri. Este felul lui de a reveni la inocența uimirilor dintîi, pregătindu-și astfel saltul către eternitate, după metoda simplă, propusă încă din veacul al XVII-lea, de Angelus Silesius: „De nu te faci copil, nu poţi intra adică / Unde-s copiii Lui: uşiţa e prea mică”.

Cristina Bogdan este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București, unde susține cursuri de istoria mentalităților și antropologie culturală. Cel mai recent volum coordonat (împreună cu Cristina-Ioana Dima și Emanuela Timotin): Représentations de la Vierge Marie entre culte officiel et vénération locale. Textes et images, Heidelberg, Herlo Verlag, 2022.