Principiul Colosseumului

Ideea unei „culturi a anonimității” nu este una nouă, doar că acum o redescoperim într-o altă formă, nu fizică, ci virtuală. Privim împreună spectacolul digital așa cum lumea antică se conecta, în aceeași anonimitate animată, la spectacolele cu gladiatori și lei. Internetul este un vast Colosseum. La două mii de ani distanță între noi, ne distrăm tot cu pîine și circ ca în arenele romane. Firul narativ al ADN-ului nostru spune aceeași poveste.    

Faptul că lumea virtuală este codată diferit nu schimbă cu nimic cheia în care o interpretăm. Sîntem aceiași oameni, iar lumea nouă, virtuală, scrisă în 0 și 1, funcționează după aceleași principii ca lumea fizică pentru că ambele sînt croite de noi pentru noi – care sîntem aceiași.

Dacă am începe să colonizăm spațiul, l-am croi și pe acesta după chipul și asemănarea noastră pentru că trăsăturile bazale ale omului primează, deocamdată cel puțin, în fața idealurilor sale. Oricît mi-aș dori un viitor pașnic, orientat spre explorare, curiozitate științifică și dezvoltare personală ca în Star Trek, este mai probabil, dacă luăm trecutul și prezentul speciei ca indicator, să ne construim un viitor orientat spre exploatare, măcinat de lupte pentru dominație ca în Star Wars și Dune.

Natura umană nu se dezminte și spun asta ca pe un fapt, nu cu vreo încărcătură afectivă. Asta e realitatea și ăsta este omul, buricul pămîntului. Antropocentrismul nu își cunoaște chipul în oglindă, mereu îi pare că este altcineva acolo fiindcă nu-i place ce vede. Colosseumul digital este oglinda umanității așa cum a fost, este și va fi: o masă volatilă și manevrabilă, cu porniri viscerale, captivată de spectacol, cu un ochi la patricieni și cu celălalt la amărîții din arenă, fiecare trăindu-și din plin satisfacția de a participa la spectacol din tribune și de a nu fi chiar ei învinșii tîrîți afară.

Întocmai ca pe băncile de piatră ale Colosseumului în care omul antic se entuziasma și se înfiora înconjurat de ceilalți spectatori, omul virtual se animă în tribuna sa din spatele ecranului, conectat cu ceilalți utilizatori la aceeași vastă rețea care produce entuziasm și înfiorare. În orice mulțime, fie ea fizică sau virtuală, omul avid de spectacol tinde să-și intensifice manifestările comparativ cu cele din afara arenei, respectiv rețelei. Fără să vrem, poate fără să ne fie felul, sîntem mai iritabili la înghesuială, iar unii profită de tensiunile specifice aglomerației pentru a-și descărca impulsurile condamnabile în alte sectoare mai temperate ale societății.

Ca la orice spectacol, unii sînt mai „dive” decît alții chiar dacă nu sînt cap de afiș, avînd nevoie de momentul lor de glorie în tribune și căutînd să atragă atenția în fel și chip. Atunci, ca și acum, se etalau toalete luxoase, contînd cine te știa și cu cine erai afiliat (who’s who). Lumea antică era și ea atentă la imagine, poate mai mult decît acum, fiindcă se răspundea cu viața pentru indispoziția creată vreunui împărat sau nobil deranjat de la plăcerile sale. Acum ești cel mult „cancelat” sau „banat”, ceea ce e cu bănat, dar poți trăi bine-mersi cu asta.

Nu putem vorbi cu adevărat de singurătate sau de invizibilitate nici în tribunele Colosseumului, nici în spatele ecranului, dimpotrivă, sentimentul de conectare la public sau la rețea, de apartenență la o comunitate este puternic și exercită o atracție deosebită care dă dependență. Sîntem poate anonimi, dar invizibili – nu. Nu toți. Pe Internet sîntem percepuți într-o formă simplificată, șlefuită de context. Jucăm un rol. Unii dintre noi, la fel ca romanii de seamă de altădată, acordă o atenție specială imaginii pe care doresc să o proiecteze, fiind atenți la sfătuitori și la pulsul mulțimii. Chiar și în anonimatul tribunei, respectiv rețelei, publicul este cu un ochi la vecini și cu unul la oamenii importanți pe care ori vrea să-i impresioneze, ori nu vrea să-i supere.

Orice public are însă și agitatorii săi numiți mai nou troli și boți, difuzori de mesaje subversive, false, creatori de haos, antagoniști, pescari de reacții. Anonimul este de două feluri: neimportant sau deliberat ascuns. Acesta din urmă iese în lume, respectiv intră în rețea ascunzîndu-și identitatea. Și neimportantul, și deghizatul pot fi calmi sau violenți în timpul spectacolului. Protecția pe care o oferă pelerina cu glugă sau identitatea virtuală face omul să se comporte așa cum îi sînt firea și scopul: unii observă spectacolul lumii discreți și retrași, alții îi agită pe cei cu care intră în contact și creează turbulențe.

E adevărat că sub protecția anonimatului este mai ușor pentru om să recurgă la acte reprobabile. Numeroase experimente în psihologia socială au demonstrat cît este de ușor să pasezi responsabilitatea și să lași răul să se întîmple. Solomon Asch ne-a explicat în 1951 cît de puternic ne afectează presiunea grupului și cît de ușor cedăm chiar și atunci cînd știm că avem dreptate. Infamul experiment asupra obedienței efectuat de Stanley Milgram la începutul anilor ’60 ne-a arătat cum supunerea oarbă în fața autorității ne abolește conștiința. După atacul cu 38 de lovituri de cuțit asupra tinerei Kitty Genovese în New York-ul anului 1964, cînd nici un martor nu a luat atitudine, experimentele lui Darley și Latané pe efectul spectatorului (bystander effect) și pe difuziunea responsabilității ne demonstrează de ce nimeni nu face nimic, fiind mai ușor să presupună că nu e treaba sa și că se vor ocupa alții. Literatura de specialitate abundă de astfel de dovezi ale naturii umane pentru care răul și indiferența sînt mai familiare decît binele.

Analiza propagandei pe Internet și în istoria recentă ne dezvăluie cît de insidios poate fi „omul invizibil” și ce daune imense poate produce la toate nivelurile societății dacă își folosește anonimitatea în acest fel. Propaganda are efect pentru că în spatele cîtorva persoane vizibile, lideri de opinie, se află o armată de indivizi cu identități reale sau false, rău intenționați sau doar idioți utili care inundă spațiul narativ cu povești de un anume tip. Repetate întruna și peste tot, ele încep să semene cu adevărul și creează iluzia copleșitoare, dezolantă, că toți gîndesc așa. În absența gîndirii critice, repetiția duce la familiaritate, care duce la acceptare.

Consecințele sociale, etice, existențiale și intrapersonale ale culturii anonimității se văd cel mai acut în conflictele armate recente și în alegerile electorale. Pentru a continua paralela începută, și în trecut istoria a fost scrisă de învingători, iar publicul din arenă era instigat să țină cu un luptător sau altul și să-i decidă soarta. Acum, deși contemporani cu evenimentele, nu le sîntem martori direcți, ci le privim prin prisma celor care le narează. Istoricul Yuval Noah Harari insistă asupra rolului pe care îl are narațiunea ca factor motivant: din toate timpurile, omul a acționat în baza poveștilor cu care a fost animat de către unii sau alții, însușindu-și-le și transmițîndu-le mai departe. Atenție, așadar, la poveștile pe care le întreținem, fiindcă ele produc consecințe!

Istoria a început deja să fie scrisă de către algoritmi și de către AI pe același Principiu al Colosseumului, principiu pe care îl formulez și îl definesc acum în raport cu noile tehnologii, avansînd ideea că propensiunea omului pentru spectacolul social transgresează erele și mijloacele de comunicare. Algoritmii care domină astăzi interacțiunile digitale se comportă la fel ca în cazul presei de scandal din secolul trecut și al poveștilor populare străvechi, mizînd pe senzațional pentru a captiva publicul și a produce efecte predictibile, constante și profitabile pentru o mult prea mică parte în detrimentul celeilalte.

Cînd oamenii din spatele marilor platforme de social media și-au propus să intensifice gradul de angajare a publicului, algoritmii creați în acest scop au „decis” să distribuie cu precădere conținut subversiv, fals, conspiraționist, propagandistic, menit să instige la furie și să creeze panică. Chiar și pentru o „minte” artificială a fost evident că răscolirea trăirilor primare produce efectul scontat, intensificînd activitatea utilizatorilor pe aceste platforme în raport cu astfel de conținuturi. Prin acțiunile lor, cei care pun acum bazele Inteligenței Artificiale „de masă” au ratat, deliberat sau nu, direcția către un viitor mai etic și mai responsabil în evoluția relației om-mașină. Lăcomia, tentația exercitării puterii și un simț diminuat al responsabilității sociale primează și acum, cînd se concep algoritmii meniți să efectueze acțiuni vitale în domenii importante ale societății noastre, algoritmi care generează un capital imens. Este de așteptat ca Principiul Colosseumului să definească viața publică a umanității oriunde s-ar manifesta ea, astfel încît este întru totul predictibil ca aceia care doresc să profite de pe urma sa să urmeze aceeași direcție în loc să lupte împotriva curentului.

E adevărat însă că marile salturi ale omenirii au fost făcute de cei care s-au poziționat diferit fără a cădea în plasa spectacolului ieftin și a ideilor convenționale. Cu timpul, însă, și contribuțiile lor au fost absorbite de curent devenind parte din spectacol pînă cînd altele s-au desprins, și tot așa. Principiul Colosseumului nu este o declarație de fatalism. Deși ne arată că înclinația omului pentru spectacolul social a rămas constantă și profitabilă din cele mai vechi timpuri pînă azi, ne provoacă totodată să găsim moduri mai etice de a progresa în efortul la fel de specific naturii umane de a-și depăși condiția.

Ana-Aurelia Huțanu este doctor în psihologie și psiholog cu experiență în Psihologie Socială Experimentală, Psihologie Organizațională și Psihologie Clinică.