Rămîi sănătoasă, echipă

Obrazul subţire cu comparaţii se ţine. Atîta doar că, în cazul fotbalului, căci şi despre el e vorba în frază, e imprudent, ba chiar ridicol să-i compari pe antrenorii noştri cu „ai lor”, indiferent dacă vorbeşti despre italieni, englezi, nemţi sau spanioli. N-ai cum să trasezi asemănări între Florin Pîrvu şi Jürgen Klopp sau între Adrian Mutu şi Josep Guardiola decît dacă ţii cu tot dinadinsul să-ţi rîdă în nas toţi cei care te aud sau citesc. Pe de altă parte, e ceva mai puţin caraghios să-l compari pe antrenorul român cu practicanţii altor profesii din acelaşi areal – bunăoară, cea de regizor sau cea de dirijor. Numai că şi aici lucrurile se complică din cauza a două lucruri: diferenţa de statut şi diferenţa de autoritate. Parcă pentru a face lucrurile şi mai sensibile, cele două diferenţe sînt legate între ele. Mai simplu spus, cine are un statut şubred va înregistra – în majoritatea cazurilor – un grav deficit de autoritate. Şi tocmai asta face dintr-o bună parte a antrenorilor care muncesc în România nişte ficuşi în trening. Nimic altceva.

Teoretic cel puţin, un antrenor are ceva de regizor şi de dirijor, un dirijor are ceva de antrenor şi de regizor, iar un regizor are ceva de dirijor şi antrenor. Practic, cel puţin în România, compararea celor trei profesii e fără temei. Siguranţa locului de muncă se transformă în nesiguranţă în cazul antrenorului, oricîte clauze ar avea contractul şi orice reacţie ar avea galeria. Pe dirijor n-ai cum să-l concediezi după un concert în care solistul de la pian a avut un rateu, după cum regizorul nu poate fi demis dacă filmul nu înregistrează încasările scontate.

O categorie aparte în rîndul antrenorilor de la noi este categoria „sado-maso”, care-i cuprinde pe tehnicienii care se întorc, cu creierul spălat şi cu memoria golită, la patronii care-i concediaseră cu cîteva luni sau cu un an (cel mult cu doi) mai devreme. Nici unul dintre ei, români au ba, nu se hrăneşte cu Mitul eternei reîntoarceri al lui Mircea Eliade. Argumentele pe care le invocă aceşti cetăţeni evacuaţi pe ieşirea de serviciu şi repoftiţi pe la intrarea principală ţin de resorturile intime ale firii omeneşti. Printre resorturi, putinţa schimbării în bine. Într-un asemenea scenariu, discreţionarul care te-a trimis dispreţuitor la plimbare ieri capătă astăzi chipul unui heruvim calm şi parolist. Diabolicul trece printr-un proces rapid de angelizare, ţaţa devine icoană, iar stăpînul, partener cu drepturi egale. Candoarea diafană a celor care cred în aşa ceva nu trebuie dovedită. Ea se dezvăluie de la sine şi trădează o tulburătoare sau o interesată orbire, dublată de o conştiinţă de pîslă. Dacă România are un fotbal rahitic, e şi din cauza antrenorilor dispuşi să-şi suspende ţinerea de minte, să şteargă trecutul şi să accepte vineri ceea ce tocmai declaraseră inacceptabil marţi. Sado-masochismul acestei atitudini are cauze şi explicaţii diferite. Doar rezultatul e acelaşi: nesiguranţă, imixtiune, reproş, ofensă şi – mai devreme sau mai tîrziu – redespărţire.

Şi fiindcă renunţarea la demnitate nu e întreagă fără o înjosire sănătoasă, unii dintre aceşti antrenori trîmbiţează, încă de la instalare, că „banii sînt pe ultimul loc” şi că vin să antreneze fără salariu (doar cu o primă de obiectiv). Să faci aşa ceva înseamnă să te descalifici de bunăvoie şi să desfiinţezi stima de sine ca pe un lucru prisoselnic, chiar vătămător. Autodiminuarea – în fotbal şi oriunde – e pîndită de riscul efectului de bumerang. Dacă tu însuţi consideri că nu trebuie să fii plătit (respectiv că nu valorezi nimic), de ce-ar crede alţii, angajatori sau nu, că eşti bun de ceva? Asta spre a nu mai spune că frizerul nu tunde gratis, taximetristul nu te duce dintr-un loc în altul fără bani şi, ciudăţenia ciudăţeniilor, pînă şi la pîine trebuie să plăteşti. Invocarea muncii gratis e una dintre garanţiile mediocrităţii.

Circuitul antrenorului în Liga 1 (n-o să-i spun Superligă nici picat cu ceară unei întreceri în care se practică atît de mult subfotbal) seamănă întrucîtva cu jocul englezesc care se cheamă musical chairs. Acesta din urmă este un joc în care participanţii mărşăluiesc pe o muzică aleasă special în jurul unor scaune care sînt cu unul mai puţin decît jucătorii (opt scaune la nouă combatanţi, să zicem). Cînd muzica se opreşte brusc, fiecare participant încearcă să-şi adjudece un scaun, iar unul dintre ei rămîne invariabil de căruţă. Jocul continuă la fel, cu o doză de imprevizibil care-i fascinează pe copii, ba chiar şi pe corporatişti uneori, cînd îi colindă ideea unui team-building departe de lumea dezlănţuită. Regulamentul diferă uşor în Liga I, unde goana după scaun (bancă tehnică) se face fără conştiinţa omului în plus. Sigur, e nevoie de eforturi şi aici, dar ele sînt de altă natură: mai o autopropunere, mai un apropo, mai un răspuns la o întrebare pe care n-o pune nimeni, mai un lanţ sau măcar un lănţişor al slăbiciunilor etc. Cam toată lumea găseşte de lucru şi de mîncare. România e, o ştim deja, un spaţiu al concordiei şi al ospitalităţii, unde tradiţia (mai mult decît nobleţea) obligă. Ba chiar există situaţii în care sînt mai multe scaune decît participanţi, iar atunci – mai degrabă de nevoie decît de voie – îl ocupi cu cineva din anturaj: un om bun la toate, un dreptcredincios, un şofer cu talent. În general, un auxiliar cu vocaţia interimatului şi cu pretenţiile tunse scurt, regulamentar.

Într-un spaţiu de un asemenea pitoresc, logica e mereu un musafir nepoftit. Dovezi? Cu nemiluita. Echipa de pe locul 7, să zicem, are un modus operandi care produce reacţii cu pendulare între perplexitate şi amuzament. După plecarea prin demisie a antrenorului, căutarea unui înlocuitor aminteşte de vorba unui secretar de partid de pe vremuri, care li s-a adresat colegilor aducîndu-le la cunoştinţă că „situaţia se ameliorează din ce în ce mai rău”. În temeiul logicii simple, s-ar cuveni ca echipa de pe locul 7 să curteze şi să momească antrenori de la echipele aflate pe locurile 1-6. Că reuşeşte sau nu, e altă discuţie. În schimb, contorsionînd logica pînă la paroxism şi un pic dincolo de el, echipa de pe locul 7 caută salvarea printre antrenorii de la echipele de pe locurile 8, 11, 12 şi 15. Altfel spus, e nevoie de rezultate mai bune, care se pot obţine – nu-i aşa? – doar cu oameni care au obţinut pînă acum rezultate mai proaste. Stranie optică şi veselă adunare. Ilie Poenaru (un nume de pe o listă lungă) s-a chinuit ceva pînă s-o aducă pe UTA pe penultimul loc din clasament, care-i asigura o retrogradare tihnită, fără convulsii. E de un absurd deplin atunci ca un asemenea antrenor să fie menţionat pe lista doriţilor pentru echipa de pe locul 7, mai ales că unul dintre tenorii pronosticurilor ca nuca-n perete a decretat recent că „e un antrenor trăsnet” şi că – fapt decisiv – „are sînge în instalaţie”. Antrenorul de pe 15 fiind trăsnet, era normal ca omologul de pe 16 să fie debarcat fulger, la capătul unui mandat mai bogat în vorbe decît în fapte şi după un meci ca o durere de dinţi fără calmante.

Nu-i vorbă, locul eliberat de Ilie Poenaru a fost ocupat repede, înainte să apuce să se răcească decent şi corespunzător. Nou-venitul este nimeni altul decît de-abia plecatul László Balint (un alt nume de pe aceeaşi listă) care aştepta în blocstarturi „noua provocare” – o formulă care nu are voie să lipsească din catalogul de poncife al nici unui amator de numire în funcţie. Dintr-odată, duse au fost amintirile neplăcute din primul mandat, risipitu-s-au scandările de demisie, uitate au fost clinciurile şi clenciurile care au condimentat relaţia dintre antrenor şi ce se găsea prin jur. „Cîtă vreme i se strigă «demisia» celui care m-a înlocuit, am tot dreptul să-l înlocuiesc şi eu.” Acest exemplu de spirit cartezian l-ar face invidios pe Descartes, care nici n-ar mai apuca să gîndească, deci să existe, cînd ar constata, teleportat în lumea noastră, cît de în largul lor se simt oamenii care funcţionează fără vertebrele gîndului, ale demnităţii şi ale onoarei.

Pe lîngă asta, ifosele discreţionare ale patronului, jocul de-a Dumnezeu şi de-a „pohta ce-am pohtit”, plus atît de încurajatul „eu dau banii, eu comand”, ţin loc de discernămînt şi argumente. Liga I riscă să devină (dacă n-o fi devenit) un cadril care se dansează într-o sală de bal îmbîcsită, cu oglinzi crăpate, candelabre şterpelite şi parchetul scos. Fiecare antrenor se ocupă, mai bine sau mai rău, de echipa lui şi stă cu ochii pe mişcările colegilor de suferinţă. E o vigilenţă care seamănă pînă la un punct cu cea a hoitarului rotind deasupra prăzii. Iar asta produce efecte. Încă sîntem departe de Vanuatu în clasamentul FIFA, dar s-ar putea ca un ochi bine calibrat să descopere o măcar simbolică micşorare a distanţei.

Poate mai mult decît în alte campionate, antrenorul de la noi e robul vizei de flotant. (În această calitate, are şi el prilejul, laolaltă cu alţi plătitori de taxe, să testeze absurditatea ionesciană a  enunţului „programările online se rezolvă la ghişeul 2”.) Viaţa şi angajatorul îl aşază în postura unui protagonist de serial de prin anii 1960-1970 care, deşi nu avea legătură cu antrenorii din România, se numea Omul cu valiza. Şi viaţa ar mai fi cum ar mai fi, dar ce te faci cu angajatorul? Cu votul lui de încredere pentru tine, care în peste jumătate dintre cazuri înseamnă demiterea ta în cel mult două săptămîni de la reconfirmare? Cu firea lui de patrician care îşi plimbă averile pe sub ochii plebeilor spre a fi admirat şi invidiat? Cu temperamentul lui, mai furtunos decît al lui Ştefăniţă Vodă cînd, beat de vin de Cotnari, se pregăteşte să-i execute pe Toader şi Nichita? Cum administrezi relaţia cu neadministrabilul? Cum recurgi la raţiune în dialogul cu un ţipar influenţabil şi instabil? Cum? Uşor de întrebat, greu – dacă nu cu neputinţă – de răspuns. În această montagne-russe care e campionatul României, liniştitul de azi e tulburatul de mîine şi invers. Roata se învîrte, ăsta fiind rostul ei. Dar parcă se învîrte cam repede pentru ochii noştri osteniţi şi pentru memoria noastră care abia dacă mai apucă să-i îmbarce la loc pe toţi debarcaţii. Drumul de la calm la vijelie şi de la şes la prăpastie e mai scurt decît o scenă de sex cu Al Bundy. Tăvălugul capriciilor patronale îi sileşte pe antrenori să fie – vorba vine – cu bagajul la uşă.

La final, două vorbe în sprijinul hermeneuţilor care se ocupă de relaţia dintre patron şi antrenor în Liga I. O declaraţie de patron trebuie citită nu doar la suprafaţa, ci şi în adîncimea ei, acolo unde stau pitite nuanţele care merită desluşirea. De exemplu, patronul unei echipe expediază prin presa de sport un avertisment cu două ţinte: antrenorul actual şi ipoteticul antrenor viitor (şi, small world, trecut). Enunţul 1: „Trebuie neapărat să cîştigăm, iar antrenorul meu ştie acest lucru”. Scurtă analiză: „Neapărat” îl întăreşte pe „trebuie” şi apasă un pic pe grumazul omului de pe bancă. „Meu” înseamnă „cu drept de viaţă şi de moarte asupra”, după moda judecătorilor din filmele americane, care spun I won’t have this in MY court. În fine, „ştie” poartă în el perfidia ameninţării vătuite. Dacă antrenorul n-ar fi ştiut, poate că ar fi existat clemenţă de sus. Aşa, avînd în vedere că ştie, e obligat să se întoarcă în vestiar şi la birourile clubului sub scut. Enunţul 2: „Eu îl consider un antrenor bun (pe cel care urmează să fie peţit – n.m.) şi vă spun că şi mîine l-aş aduce înapoi la Botoşani dacă şi-ar schimba anumite concepţii”. În locul antrenorului în funcţie, abia acum aş fi îngrijorat de-a binelea. Excepţionali cînd vine vorba de gramatică, patronii români au, printre alte procedee de virtuozitate, obişnuinţa de-a trece de la condiţional (mod) la viitor (timp). Pe şleau, asta înseamnă a-l transforma pe „l-aş aduce” în „îl voi aduce”, cu sau fără primenirea concepţiilor. În mod normal, nu spui aşa ceva cînd ai un antrenor sub contract. Înseamnă că de fapt îl desconsideri şi nu pui mare preţ nici pe sentimentele lui, nici pe părerea lui despre cel care-l plăteşte. Înseamnă, de asemenea, că dai impresia că-l aştepţi la cotitură, gata să profiţi de primul pas greşit, chiar dacă înaintea lui, tot cu el antrenor, echipa a scos un rezultat bun în deplasare.

Concluzia e la mintea cocoşului: valiza antrenorului trebuie să fie suficient de spaţioasă ca să încapă în ea, pe lîngă lucrurile de purtat, speranţele şi mai ales dezamăgirile care-i jalonează viaţa. Iar în clipa ieşirii pe uşa pe care sînt toate şansele să reintre la un moment dat, ar fi frumos să îngîne à la Topîrceanu, fiindcă tot s-a născut românul poet: „Rămîi sănătoasă, echipă, / Că-mi iau geamantanul şi plec”.

Radu Paraschivescu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Garoafe la bordel (Editura Humanitas 2023).