Re-animarea medicinei

Trăim într-o societate în care totul este pe repede-înainte, în care avem parte în toate domeniile de fărîmițarea lor prin specializare și în care impactul tehnologiei, în special al Inteligenței Artificiale (IA), devine tot mai pregnant. Medicina este și ea parte a acestor transformări și rezultatul este că medicina modernă se concentrează din ce în ce mai mult pe diagnosticarea și tratarea bolilor în detrimentul pacienților și al vindecării acestora.

Medicina a beneficiat enorm de descoperirile din științe precum biologia, chimia și fizica sau din dezvoltările și inovațiile tehnologice din ingineria medicală. Instrumentarul și cunoștințele doctorilor de astăzi sînt incomparabil mai vaste și mai bogate față de ce aveau colegii lor acum o sută de ani. Înțelegem mult mai bine mecanismele noastre biochimice și, în consecință, sîntem mai eficienți în a identifica și trata boli. Dar, dincolo de boli, întrebarea care rămîne este: Ce facem cu pacientul?

În această căutare glorioasă și profund științifică, medicii sînt educați astăzi să devină mai degrabă oameni de știință decît oameni care vindecă. Or, ce este medicina? E doar o știință? Menirea ei este doar de a cunoaște, de a descoperi adevărul sau de a trata? Știm de la Aristotel că domeniul cunoașterii științifice este cel al generalului, existența fiind a individualului. Individul care trăiește și pacientul care suferă au parte de existență. Cunoașterea ține de conceptele generale pe care medicul le deține și pe care le aplică pacientului în procesul de diagnosticare a bolii. Astfel, în cazul medicinei, avem o întrepătrundere subtilă între epistemologia doctorului și ontologia pacientului. Doctorul știe, pacientul există. Cartezian vorbind, doctorul cugetă, pacientul suferă. Știința doctorului ar trebui să servească existenței pacientului care, fiind pacient, înseamnă că are o suferință ce trebuie tratată.

Procesul medical presupune identificarea bolii, încadrarea existenței bolnavului în cazuistica epistemică a doctorului și tratarea ei. Mintea doctorului este un fel de pat al lui Procust, în care trebuie înghesuite toate simptomele pacientului. Ceea ce nu încape, se taie. Dacă va trebui să se taie prea mult, dacă simptomele pacientului nu se încadrează în categoria unei boli cunoscute, atunci avem „un caz interesant”, născător de cazuistică și care poate modifica ulterior cadrele mentale ale doctorului. Notabilă este și această formulare a doctorului: el spune „am un caz interesant”, și nu: „am un pacient cu o suferință aparte”. Asta ne arată că doctorul de azi e mai degrabă om de știință în căutarea obiectivității adevărului decît un căutător în încercarea de a trata pacientul, pacient care înseamnă o individualitate, o alcătuire unică, ce trebuie mai întîi cunoscută pentru a fi înțeleasă și vindecată.

Înțelegerea și cunoașterea pacientului se fac, de preferat, prin interacțiunea directă dintre doctor și pacient, prin procesul de anamneză. Dacă ne uităm în DEX vedem că anamneza înseamnă trei lucruri:

1. Reamintire a ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o existență anterioară;

2. Rugăciune care se face în timpul unei mise la catolici;

3. Totalitate a datelor pe care medicul le obține interogînd bolnavul cu privire la apariția și evoluția bolii de care suferă, la antecedentele ei etc.

Este clar că, în context medical, sensul al treilea este cel adecvat. Dar să fie vreo legătură între acesta și celelalte două? Prin sensul al doilea, legătura este clară: în fața lui Doctor-zeu, pacientul nu poate decît să se roage... vorba bancului: „Care este diferența dintre un chirurg și Dumnezeu? Dumnezeu nu se crede chirurg”. Dincolo de glumă și lăsînd la o parte psihologia doctorului, care este în sine un subiect fascinant, cred că putem vedea o legătură între sensul al treilea și primul. Primul sens vine clar din teoria platoniciană a reamintirii, în care sufletele contemplă ideile (formele) înainte să se întrupeze, astfel încît, atunci cînd parcurgem această existență mundană, prin întrupare, întreaga cunoaștere nu e decît reamintire. Mai interesant este că această reamintire se face prin introspecție și dialog – într-un cuvînt, prin arta maieutică de a căuta și a descoperi adevărul prin întrebări meșteșugite. Adică exact ceea ce făcea Socrate în dialogurile platoniciene cu interlocutorii săi.

Interesant, dar aici vorbim deja de o artă – de arta de a diagnostica prin dialogul cu pacientul. De aici reiese și faptul că medicina nu e doar știință, epistéme, ci este și o artă, techné, în sensul antic, după cum maieutica este și ea o techné. Partea de artă, de meșteșug, vine din interacțiunea umană, unică, pe care doctorul o are cu pacientul. E întîlnirea a două suflete, a două individualități care, împreună, trebuie să conlucreze pentru a scoate la iveală și a vedea sub ce „forme platoniciene” stă boala pacientului. Maieutica e artă și pentru că e ceva care se deprinde prin participare și care nu poate fi cu totul împărtășit. În plus, ca orice artă, aceasta nu poate să fie deprinsă de oricine, e nevoie de har și de dăruire.

Educația medicală de astăzi este preponderent orientată către obiectivitate și, deci, către detașare de pacient. Facem știință, nu artă! Acest lucru înseamnă că relația doctorului cu pacientul este în primul rînd văzută ca una de cunoaștere și nu de tratare; tratarea presupune o nevoie de cunoaștere personalizată a pacientului, pentru a-l putea înțelege și trata, adică de a interveni personalizat și dedicat.

Pentru a avea această înțelegere personalizată, e nevoie de empatie, e nevoie să ne transpunem „în papucii” celuilalt. Or, prin ce metode este educat doctorul astăzi ca să aibă empatie, să înțeleagă mai bine pacientul ca om și nu ca exemplificarea unei cazuistici medicale? Sigur, la nivel declarativ, școlile noastre de medicină sînt toate orientate către pacienți, așa cum întreaga noastră educație este orientată către elev și student, dar dincolo de aceste declarații sforăitoare, prin ce metode și în ce fel este educat doctorul să vadă pacientul, să îl înțeleagă, să poarte în procesul de anamneză un dialog maieutic care să-i dezvăluie adevărul suferinței pacientului? Din păcate, aici ne confruntăm cu o mare carență.

Aici intră în scenă Medical Humanities, adică o inserție de cursuri umaniste în curriculum-ul medical (filosofie, istorie, comunicare, teatru, etică, gîndire critică etc.), astfel încît să îmbunătățim relația doctor-pacient, să facem să se înțeleagă că pacientul este un om care suferă și care are nevoie să fie înțeles și tratat ca atare. „Dez-umanizînd” medicina, pierdem ceva din sensul ei fundamental, pierdem chiar intenția de a trata căci, pentru a trata, trebuie să realizăm că avem de-a face cu oameni, nu cu mașini care trebuie reparate.

Din experiența mea ca pacient, pot spune că m-am simțit tratat uneori ca o mașină venită în service. Trebuie să fiu „șurubărit” un pic și se rezolvă. Se pot schimba sau doar repara niște componente și gata. Nu e bai, se pot schimba niște componente a.k.a. organe și la noi, dar important este să se țină cont că toate acestea trebuie făcute luînd în considerare și sufletul; nu trebuie să uităm de șoferul mașinii, de cel care este cumva conectat la toate componentele ei. Ne trebuie astfel o abordare holistă, integratoare, care să țină cont și de mintea pacientului, nu doar de corpul său. Prin Medical Humanities (integrări umaniste în medicină) dorim să obținem exact acest lucru: re-umanizarea medicinei, să avem doctori empatici care să poată înțelege mai bine mintea pacientului, sufletul lui, întreaga emotivitate și suferințele acestuia.

Întrebarea crucială a timpurilor noastre este dacă ar putea IA să înlocuiască doctorul. Ar putea un robot să facă anamneza bolnavului și să îi ofere confortul psihic necesar pentru a se însănătoși? Trebuie menționat în acest context că, potrivit unor studii medicale, 40% din procesul de însănătoșire se datorează relației pe care doctorul o are cu pacientul. Poate înlocui un robot această relație? Sigur că acesta poate înmagazina mai multă cazuistică medicală decît orice doctor din lume, că poate „ști” mai mult chiar decît suma tuturor doctorilor, dar se reduce oare totul doar la volumul de cunoștințe medicale? În mod clar, nu, deoarece nu toate bolile posibile și viitoare au fost încadrate într-un diagnostic anume, deci nu toate se regăsesc în volumul imens de informații pe care le poate stoca IA. Totodată, IA poate mima empatia, dar nu o poate avea. Empatia și suferința sînt ceva profund uman. Mintea noastră este substanțial întrupată în corpul nostru. Noi sîntem un tot, iar acest tip de cogniție încorporată (embodied cognition) nu se poate reproduce și, implicit, nu poate fi înțeleasă de către IA. De asemenea, robotul poate mima un dialog maieutic, dar nu îl poate realiza pînă la capăt, căci și acolo se ascunde ceva profund uman. Într-un astfel de dialog, este nevoie atît de gîndire critică, să te gîndești cum anume te gîndești, cît și de gîndire empatică, să te gîndești cum simte și gîndește celălalt. Maieutica este o artă care ține de cunoașterea tacită care nu poate fi reprodusă și transmisă mai departe. Este precum harul: nu știi cum și de ce vine, știi doar că acționează. Acestea sînt niște praguri meta-cognitive ce nu pot fi trecute de o mașinărie, deoarece aici nu e vorba de acumulare de cunoștințe și algoritmi, și nici măcar de algoritmi de învățare automată. În plus, nu tot ceea ce știe doctorul face parte din inventarul cunoștințelor explicite și, deci, algoritmizabile; doctorul are parte și de cunoaștere implicită, de intuiție și de o experiență umană care nu poate fi prinsă și reprodusă prin nici un software, indiferent cît de avansat ar fi acesta.

IA este un instrument extrem de folositor și prețios, dar care nu trebuie să îl înlocuiască pe cel care îl folosește. Astfel, cred că deciziile fundamentale cu privire la viața noastră nu ar trebui să fie luate de o mașinărie, oricît de complexă ar fi ea. Nu cred că doctorii sau, în alt registru, judecătorii ar trebui să fie înlocuiți de roboți. Asistați, da, dar nu înlocuiți. Există ceva profund uman în actul medical care nu poate fi reprodus de nici un robot, oricît de „inteligent” ar fi acesta.

IA poate să integreze, dar nu poate să aibă o abordare holistă cu privire la pacient. Referitor la corp, da, putem spune că ar putea integra mai multe rezultate și analize privind corpul nostru. Problema e că noi sîntem mai mult decît corporalitatea noastră; noi sîntem o combinație subtilă între minte și corp; suferim şi ne bucurăm pentru că avem suflet, avem şi intuiții, dar mai ales avem meta-cogniție, avînd astfel posibilitatea de a ne modifica și rescrie „programul”. Nu sîntem niște simple mașini Turing, reductibile la un set de instrucțiuni. Sîntem niște suflete care încercăm să ne amintim ideile pe care le-am contemplat undeva, cîndva...

Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București.