(Relativă) neatîrnare

„Guvernul francez propune ca producția franco-germană de cărbune și oțel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizații deschise și altor state europene. Punerea în comun a producțiilor de cărbune și oțel [...] va  schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniției de război, dar care au fost, în același timp, cele mai constante victime ale conflictelor.” Cu aceste cuvinte, rostite de Robert Schuman pe 9 mai 1950, lua naștere Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a dus, alături de celelalte comunități europene fondate după cel de-al Doilea Război Mondial, la formarea Uniunii Europene.

Gestionarea comună, transnațională a cărbunelui și a oțelului, resurse vitale, nu în ultimul rînd pentru industria armamentului, reprezintă – de facto, dar și simbolic – o anulare a Planului cvadrienal (Vierjahresplan) al lui Hitler, care urmărea, sub pretextul redresării economice a țării, independența economică totală, autarhia industriilor cărbunelui și oțelului, pregătind astfel Germania pentru război.

În sine, ideea autonomiei nu e nici rea, nici bună. Nocivă e doar „utopizarea” ei, dezideratul radical al autonomiei totale. Imposibilitatea unui asemenea ideal, natura relativă a autonomiei reies și din definițiile DLR: „Autonomie – relativă neatîrnare; relativă independență; faptul de a se cîrmui, numai în afacerile lăuntrice, după propriile sale legi [...]”. Această relativitate se regăsește și într-o năstrușnică descriere a Principatelor de la sfîrșitul secolului al XIX-lea: „România era, înainte de proclamarea independenței, un principat autonom, sub suzeranitatea Turciei” (Uricariul […], Theodor Codrescu). Se înțelege că, fără să fie independente, Principatele erau, totuși, autonome, deși sub suzeranitate turcă! Dincolo de anecdotă, forța autonomiei pare să rezide în relativitatea ei. Lipsa acesteia transformă „autonomia” – prin sinonime și formulări învrăjbitoare precum „neatîrnare”, „a fi deplin stăpîn la sine acasă”, „a se cîrmui după propriile legi, fără amestecul altcuiva” (DLR) ș.a. – într-o piesă de rezistență a arsenalului retoric suveranist.

Această relativitate se propagă și în domeniul tehnologic, unde autonomia tot mai crescută a diverselor dispozitive și mașinării e limitată inevitabil de principiile termodinamicii: autonomia absolută ar însemna realizarea unui perpetuum mobile.

Autarhia are și o latură idilic-romantică. Grădina abundentă, paradiziacă e un element central al autarhiei monastice – dar și al gospodăriilor autarhice lumești. De observat aici și reinterpretarea în cheie naționalistă a „Grădinii Maicii Domnului”, care a ajuns să însemne, în jargon patriotard, România, și nu Muntele Athos.

Cum se explică recrudescența izolaționismului, a suveranismului și a naționalismului în plină epocă a globalizării? Există aplicații sau forme legitime, benigne ale autarhiei? Se întrevăd soluții pentru actuala criză globală? Sînt doar cîteva dintre întrebările la care încearcă să răspundă Dosarul tematic de față. (Matei Pleșu)