Buna guvernare şi virtutea omului politic sînt mai degrabă idealuri şi mesaje generice decît constatări. Aceste enunţuri generice se susțin nu doar în cazul României. Nici chiar patria democraţiei jeffersoniene, a democrației liberale prin excelenţă, Statele Unite, n-ar putea contrazice că există o criză a virtuții omului politic. Iar această problematică se susține nu doar în Estul Europei, ci şi în Vestul Europei. Sînt fisuri, sînt probleme, sînt nelinişti în Est şi în Vest. Noi toţi, cei care vorbim despre buna guvernare, îi articulăm avantajele și constatăm acum încălcarea principiilor ei, admitem că de multe ori, pe parcursul secolului al XX-lea, buna guvernare a fost sfidată, iar principiile ei au fost încălcate. Dar ceea ce se întîmplă astăzi este ceva mai mult, pentru că s-a instaurat un climat care trece de o primă formă a fricii, adică de o formă de înţeles a neliniştii, și a ajuns la angoasă, adică la o frică cronică.

În frescele bunei guvernări, de la Palazzo Pubblico din Siena, precum și în imaginarul cetăţilor libere europene, și mai apoi în imaginarul democraţiei europene mai vechi şi mai noi, Justiția ocupă locul central. În aceste fresce, Justiția e singurul personaj care apare şi în alegoria bunei guvernări, și în alegoria relei guvernări. Este expansivă, virgină, senină în guvernarea bună; este înlănţuită, ostatică în guvernarea rea. Dar alte personaje nu mai apar. Or, pentru o bună guvernare, Justiţia nu este suficientă şi vreau să vă reamintesc cîteva din trăsăturile bunei guvernări. Nu înainte de a preciza, totuși, că buna guvernare cunoaşte multe definiţii, fie și pentru că buna guvernare nu se mai aplică doar statelor sau nu ţine doar de felul cum funcţionează statul. Buna guvernare poate fi constatată sau nu și la nivelul relaţiilor internaţionale, unde există organizaţii internaţionale care pretind că militează pentru buna guvernare. Uniunea Europeană, prin excelenţă. Dar şi NATO este o organizație cu substrat politic, în rîndurile căreia ajungi nu numai prin forţa armelor sau prin forţa capacităţii militare sau a dorinţei de a fi parte din această alianţă. Criteriile politice, inclusiv economia de piaţă, democraţia, statul de drept sînt toate prezente în certificatul de integrare în alianţă. Organizaţia Naţiunilor Unite – dacă a mai auzit cineva de ea – lucrează și ea cu un fel de cod al bunei guvernări.

Dar buna guvernare se aplică, urmînd criterii destul de severe, şi în guvernarea corporatistă. Ştiu că nu sună bine pentru toată lumea, dar totuşi globalizarea prin multinaţionale, oricît ar fi ele de criticabile și de antipatice, asigură locuri de muncă, progres economic, belşug, prosperitate poate mai mult decît pot asigura unele state. În aceste corporații există o piramidă administrativă funcţională, bazată pe meritocraţie, care e reflectată în performanţă, adică în bani și produse. Buna guvernanare, ca bună guvernanță, funcţionează şi acolo.

Regulile statului de drept, însă, pare că nu se aplică în corporații, ci pot servi drept criteriu doar în cazul guvernării statele. Cu mici diferenţe, nu doar lingvistice, ci chiar semantice. De exemplu, englezii spun „Rule of law”, adică „domnia legii”, pentru că ei au cunoscut o domnie a legii înainte de domnia statului. Dar domnia legii în sfera anglo-saxonă, doar prin această denumire, exclude oarecum statul. Germanii spun „Landesgesetz”, românii spun „stat de drept”. Deci dreptul trebuie să aibă legătură cu statul în raport cu buna guvernare. Justiţia singură, şi nici măcar legea singură, dacă cumva e posibil asta, nu pot să guverneze fără stat. Sînt şi astfel de excese sau alunecări, cînd Justiţia, dintr-un motiv sau altul, într-o ţară sau alta, într-o perioadă sau alta, devine justiţiară și spun asta gîndindu-mă la experienţa peronistă, de pildă. (...)

Buna guvernare înseamnă participare, în primul rînd. Şi cînd e vorba de corporaţii, şi cînd e vorba de stat, şi cînd e vorba de organizaţii internaţionale. Participarea înseamnă că toţi membrii societăţii trebuie să fie siguri, într-un fel sau altul, că sînt parte a acestui proces de bună guvernare, în termenii modernităţii. Înainte de toate participarea se realizează prin alegeri directe sau indirecte și prin referendumuri.

(...) Noi sîntem urmaşii acestui triunghi: Atena, Ierusalim, Roma. De la evrei veterotestamentari, ai primului Dumnezeu, dacă pot să zic aşa, avem Legea, chiar mai mult decît la romani. De la Atena avem discursul filozofic. Platon, într-un dialog intitulat Politikós, vorbeşte despre virtuţile omului politic şi spune că două sînt acestea: curajul şi reflecţia. Prin curaj se înţelege curajul politic al acţiunii şi al asumării răspunderii cu privire la efectele acţiunii. De aici ideea unui mare împărat roman despre care se spune că i-a persecutat pe creştini, dar nu e chiar aşa, anume Marcus Aurelius, cum că principala virtute a unui om în general și a unui om politic în special este autocontrolul, moderația. Și era un împărat cu puteri nemăsurate, care a cucerit mult, dar a fost și un filozof profund, cu o putere imensă de analiză sceptică şi critică a rezultatelor proastei guvernări.

Transparenţa ţine, de asemenea, de buna guvernare. Asta nu înseamnă că totul trebuie să se întîmple neapărat la televizor, cum se întîmpla în anumite ţări, unde, la ore tîrzii ale nopţii, se practica justiţia. Transparența nu înseamnă că justiţia se transformă în spectacol mediatic înainte de a fi rezultatul instituţional structurat al aplicării legilor de către judecător. (...)

Ca politican, trebuie să știi că întotdeauna urmează răspunderea. De fapt, nu numai politicianul, ci și cetățeanul trebuie să știe că are și el o răspundere pentru votul său, iar răspunderea cetățeanului precedă răspunderea politicianului.

(...) Europa se confruntă cu demonii pe care i-a crezut învinşi. Demonii care erau aproape răpuşi la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial prin forţa armelor şi prin intervenţia SUA, prin eroismul singular al lui Winston Churchill. Același Winston Churchill care, în celebra sa conferinţă despre Statele Unite ale Europei din 1946 de la Zürich, cere Franţei să-şi îmbrăţişeze inamicul tradițional, Germania, şi să se transforme din învingători şi învinşi în ţări egale pe un nou drum al unei uniuni europene. Ceea ce s-a şi întîmplat. Dar, chiar de atunci, Churchill a spus că Marea Britanie nu va face parte niciodată din această înţelegere. Realitatea l-a confirmat. Între țările occidentale, Marea Britanie a intrat ultima în UE și a ieşit prima. Există nişte vechi patologii care au fost limitate sau, după cum au crezut multă vreme naivii (tuturor ne convine să fim naivi la un moment dat!), au fost contracarate de crearea UE. Aceste patologii, precum antisemitismul, naţionalismul populist sau agresiunea teroristă, fisurează, dacă nu cumva au distrus deja, consensul Europei. Dacă ar fi să socotim cîte cărți poartă titluri de genul Sfîrşitul Europei sau Moartea clinică a Europei, am vedea imediat că numărul lor depășește cu mult numărul cărților cu titluri care anunță mesaje contrare. După cum, foarte interesant, mai multe cărţi apar astăzi despre imperii, precum Imperiul Habsburgic sau Sfîntul Imperiu Romano-German, decît despre Revoluţia Franceză. Cineva observa că, dacă în anii ’70-’80, înainte de aniversarea bicentenarului Revoluţiei Franceze şi de ceea ce încă nu se ştia, adică izbucnirea Revoluţiei în România şi de toate schimbările din Europa de Est, apăreau mult mai multe cărţi despre Revoluţia Franceză, care a fost ultima mare răsturnare masivă din istoria modernă, astăzi apar mai multe cărţi despre strategia Imperiului Bizantin sau despre supravieţuirea Imperiului Habsburgic. Se petrece, de fapt, ceea ce marele filozof Peter Sloterdijk spunea: un fel de „translatio imperii”. Am avut Imperiul Roman, cu latina lui care era „lingua franca” a întregii Europe, am avut Sfîntul Imperiu Romano-German, care se prăbușește sub loviturile lui Napoleon în 1806, am avut în paralel și Imperiul Habsburgic, care a durat pînă în secolul XX. Apoi, Hitler, mai înaintea lui Bismarck însuși, dar și Uniunea Sovietică, au avut încercări de uni din nou Europa; sigur, sovieticii o voiau unită sub semnul unei unice ideologii. Or, observă Sloterdijk, cam tot ceea ce se întîmplă după Imperiul Roman în interiorul Europei este un fel de alunecare de la o formă imperială la alta. Uniunea Europeană însăși este o astfel de încercare. Statele Unite, spune același Sloterdijk, își trădează spiritul imperial încă din ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, cînd își stabilesc capitala într-un oraș care se numeşte Washington, al cărui plan arhitectural urbanistic făcut de un francez pe nume Charles L’Enfant, plasează în centrul puterii Capitoliul, care este în mod explicit o refacere a Capitoliului roman.

(...) Am vrut să credem că finalul Războiului Rece a dus la sfîrşitul „lumii rele” şi la începutul „lumii bune”. A existat un filozof prea mult citat pentru importanţa lui reală, Francis Fukuyama, care spunea că, odată cu victoria liberalismului şi cu victoria Vestului asupra Estului, s-a terminat cu istoria şi că de acum încolo nu vom mai avea surprize. În realitate, surprizele n-au întîrziat. Ne-am făcut că nu le vedem în fosta Iugoslavie, ne-am făcut că nu le vedem cu privire la diferențele dintre țările din Est care, deodată, n-au mai fost tratate ca un bloc compact. Dar diferențele erau mult mai mari decît credeam noi în timpul comunismului. Ceea ce a făcut proiectul european după 1945 la nivelul intenţiilor şi după aceea, cu comunitățile cărbunelui și oțelului și cele care au urmat, pînă astăzi, a fost să unească naţiuni mici, indiferent dacă erau învinse sau învingătoare, ca să evite repetarea războiului. În realitate, spun unii, startul proeictului european nu s-a dat de la Franţa şi Germania, ci de la ultima apartenenţă imperială de putere. Să ne gîndim la mari mişcări migratorii recente care au dus la creşterea prezenţei musulmane în Europa. Iată că, de pildă, 70% din populaţia dinamică a Amsterdamului este probabil formată de musulmani. Fac doar o constatare, nu judec. În Viena nu mai există şcoală elementară sau liceu care să nu aibă minimum 30-40% din copii străini, care nu vorbesc în primele clase limba germană. Aceasta este o realitate care n-a existat imediat 1945. Dar știţi cînd a existat? În timpul imperiilor, cînd creştinii i-au izgonit pe musulmani din Andaluzia. Acum e puţin invers...

Trebuie depăşite două praguri, de asemenea, pentru că există pericole în interiorul Europei, nu numai în exteriorul ei. Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei este un pericol la adresa păcii, asumate chiar de marea putere moscovită care era capitala URSS şi care respecta cu sfinţenie litera contractelor cu Occidentul. În 2005, îmi amintesc, la o întîlnire cu președintele german de atunci, Horst Köhler, care  avut loc la Ambasada Germaniei din București, Mircea Dinescu a întrebat: „De ce sînteţi aşa de bine cu ruşii? Cu noi aveți mereu o problemă, ba că patinăm, ba că nu avem stat de drept, dar ruşilor le daţi tot ce vor şi ei vă dau gaz şi energie aproape pe gratis”. Astăzi, sînt sigur, omul ar fi răspuns altfel. Începînd cu februarie 2022, germanii au trecut printr-un examen autocritic cum n-au cunoscut de pe vremea denazificării, cred. Ei par lipsiţi complet de organ geopolitic, spre deosebire de români. Românii sînt excelenţi diplomaţi şi au o vigilenţă noncritică proamericană şi antirusă care, la un moment dat, putea să pară suspectă, neoportună. Astăzi, după părerea mea, puțini recunosc această constantă aproape profetică a orientării noastre şi nici noi nu o integrăm într-un discurs potrivit pentru că, pînă la urmă, poate că nu e foarte important nici să ai dreptate, pentru că poţi muri cu dreptatea în brațe.

Dar, așa cum spuneam, acum sînt două praguri mari în fața noastră, dincolo de migraţie și dincolo de ambiţiile imperiale ale unui adversar puternic, care este mai întîi un adversar al păcii şi, după aceea, un adversar al Uniunii Europene. Și trebuie să subliniem asta: Rusia este adversarul unei păci cogerate de Uniunea Sovietică. Să nu uităm că Uniunea Sovietică a încheiat Războiul Rece fără să tragă un glonţ. Uniunea Sovietică a plecat cu 400.000 de militari din Germania de Est, cu 200.000 din Cehoslovacia, cu 100.000 din Ungaria, cu bombele atomice de pe capul Germaniei de Est fără să tragă un glonţ! Pacea la sfîrşitul Războiului Rece a fost acceptată de Moscova. Iar acum, memorandumul semnat la Budapesta în 1992, prin care cîteva puteri și, în primul rînd, Rusia au cerut ca Ucraina să-şi livreze armele nucleare în schimbul recunoaşterii şi sprijinirii suveranităţii statale, a fost încălcat într-o noapte. Și ne amintim acel defileu tragic al tuturor liderilor occidentali, care veneau la capătul unei mese nesfîrşite să-l convingă pe acest misterios tiran că ar fi mai bine totuşi să nu înceapă războiul.

Noi ne confruntăm cu un pericol foarte mare, nu doar pentru că în fiecare zi un general sau un secretar general NATO ne spune că mai avem puţin şi Rusia se îndreaptă spre noi. Eu cred că vedem și efectele unei alarme care ne face să fugim înainte – pe noi şi pe cei care răspund de arme şi de destinele ţărilor noastre. Înțeleg că flexarea muşchilor e importantă, şi mai ales într-o perioadă de completă anomalie informaţională. Sîntem, chiar în aceste momente, ostaticii unei cutii de rezonanţă a sferei comunicaţionale unde minciuna a luat de mult locul adevărului. Dar asta n-ar fi nimic, pentru că am descoperi imediat. Noi încă ne mai aducem aminte ce e adevărul. Minciuna nu mai e reversul adevărului, minciuna are forme care merg pînă la nuanţele Inteligenţei Artificiale, şi înseamnă recrearea realităţii după noi paradigme. Noi toți sîntem parte a creării acestei noi realități, a acestei noi ordini pentru că toți avem acasă cîte un ordinator, după cum spun francezii computerului, luînd numele lui Dumnezeu din secolul al XVII-lea. Fiecare se consideră propriul Dumnezeu, stăpînul egolatru al propriului univers, mai ales cînd anonimatul îl ajută să aştearnă ce vrea pe Instagram, pe TikTok, pe Facebook. Aici se ascunde un mare pericol pentru că nici UE şi nici o democraţie liberală consolidată de astăzi nu controlează fenomenul şi se pare că, deocamdată, nici nu-l poate controla. Acesta este primul prag de trecut.

O altă greşeală a Europei este birocratismul Bruxelles-ului și acesta este al doilea prag care ne stă înainte. Bruxelles-ul a devenit un univers paralel al lobbiştilor, al autosupralicitării şi autoînvestirii după criterii nontransparente. Un monstru! Unii spun „un monstru soft”. 30.000 de angajaţi lucrează în acest univers de cameră obscură, pe care noi îl credităm cu bunăvoinţă, competenţă şi rezultate, ceea ce în cea mai mare parte pînă acum s-a adeverit, dar care poate fi un pericol atîta timp cît rămîne cantonat în propriile sale coduri şi nu respectă transparenţa şi darea de seamă, care ţin de integritatea statului de drept și a bunei guvernări. Birocraţia bruxelleză trebuie să cedeze în faţa practicii democratice la nivelul naţiunilor şi la nivelul cetăţenilor. Uniunea Europeană nu este un stat federal, în genul celui dorit de un Aurel C. Popovici în 1906 – „Statele Unite ale Austriei Mari”. Acest român din Lugoj, cu cartea lui Statele Unite ale Austriei Mari, este socotit un fel de precursor al celor stabilite în Tratatul de la Lisabona. Se spune că, dacă nu începea Primul Război Mondial, cam așa ar fi arătat noua Constituţie care reforma Imperiul şi dădea şi românilor din Transilvania drepturile pe care clar nu le-au mai avut. Dar bine că a început Primul Război Mondial, pentru că s-a terminat bine pentru noi!

Pentru Uniunea Europeană este esențial ca mesajul ei și realitatea ei să ajungă la cetățeni. O dimensiune de regionalizare a Europei a fost mereu clamată, dar niciodată aplicată. Se vorbeşte mereu de „orizontul global” şi de „globalitatea care nu mai poate fi întoarsă”. Bineînţeles, nimeni nu vrea să reverseze globalizarea. Germania are 300.000 de locuri de muncă în România. Poate că vine şi vremea cînd China, cu bateriile ei pentru automobilele electrice mai ieftine, va amenința industria auto a Germaniei cu prăbuşirea. În momentul acela dispar 300.000 de locuri de muncă din România care livrează piese pentru producătorul auto din Germania. (...) Dar o întoarcere la rădăcinile naţionale şi emoţionale, la locul natal şi la patrie, la aşezarea ta proprie poate să fie o formă de reîmprospătare a spiritului european. Există impresia că la Bruxelles se întîmplă ceva care nu mai are legătură cu aşezările noastre şi cu ai noştri. Dar, vă întreb, e de vină Bruxelles-ul că în consiliile ministeriale apar deseori miniştri din Estul Europei care nu vorbesc suficient de bine nici o limbă străină şi, deci, nu pot să deschidă o mică conversaţie de acomodare cu un ministru belgian sau francez la o cafea? E Bruxelles-ul de vină pentru asta?

Și cum ne apropiem de cetățean? Referendumul este periculos. Din cauza asta în Germania, după al Doilea Război Mondial, nu se mai fac referendumuri. Unii spun că trebuie făcute, dar să nu le mai numim „referenda”, cum spune pluralul german, ci „preferenda”. Adică să facem mobilizări publice, comunitare, despre ce vrem, nu împotriva a ceva. Pentru că dacă întrebi și aștepți răspuns „Da“ sau „Nu”, așezi mereu un substrat în avantajul lui „Nu“.

Un fost preşedinte al Consiliului European, Herman van Rompuy, a zis că s-a reglementat în UE mai mult la nivel „macro”, predominînd preocuparea pentru ce face Parlamentul, ce face Comisia, ce face Consiliul. Parlamentul e un organism democratic care ar trebui să reprezinte electoratul european. Nu e totdeauna aşa. Comisia Europeană ar trebui să fie Guvernul UE. Nu prea e așa. De fapt, statele membre continuă să conducă UE. Există o nuanță de federalizare numai în sensul în care regionalizarea şi localismul sînt nedreptăţite în favoarea supra-instituţiilor. Şi van Rompuy spunea foarte bine că trebuie să depăşim contradicţia dintre spaţiu şi loc. Spaţiul este cel mare, pe care-l cunoaştem numai abstract, locul este cel pe care-l cunoaştem cel mai bine. Criticismul, similar cu o luptă pentru supravieţuire a multor medii de informare în mai toate ţările europene, intimidează sistemele cînd expune cazuri reglabile şi tratabile într-o manieră revoltată şi violentă. De ce? Pentru că a critica înseamnă a-ţi refuza alte nuanţe, alte resorturi. Citeşti mai puţin, compari mai puţin, te arunci imediat asupra cui îți apare în față și îl denunţi: hoţ, asasin moral, ticălos, corupt! (...)

Problema este că jumătate din alegătorii europeni spun că ceea ce uneşte cu adevărat Europa este moneda euro și doar un sfert dintre ei spun că ceea ce-i uneşte pe alegători sînt limbile şi cultura. (...) Noi moştenim povara a ceea ce am fost mai demult. (...) Noi trebuie să ne reidentificăm, depăşind provincialismul mai vechi și neoprovincialismul în care am intrat. Cu cît ne-am apropiat de UE şi de NATO, cu cît mai multe milioane de români călătoresc, trăiesc, au o existenţă nouă în Occident, cu veniri şi plecări, se întîmplă ceva neașteptat: se naște un nou gen de provincialism, care nu este descoperirea locului, ci un fel de nemulţumire țîfnoasă sporită. Este cazul multor români care trăiesc și muncesc în Occident, dar nu le place nici în Occident, nici în România cînd revin în vacanță.

Cred că trebuie să ne gîndim foarte bine la virtuţile noastre. Între imperii ne-am păstrat luciditatea, simţul nuanţelor. Noi n-am fost definitiv nici cu austriecii, nici cu ruşii, nici cu otomanii, am fost ba cu unii, ba cu alții, am intrat și am ieșit din sferele lor de influență și am plătit scump asta. E vorba despre virtuți pe care unii nu ni le iartă nici astăzi. Faptul că Austria, bunăoară, lasă Croaţia să intre în Spaţiul Schengen, cînd Croaţia este la capătul şirului de imigraţie ilegală din Balcanii de Vest și este singura ţară din zonă care a renunţat la ofiţerii Frontex, şi, în schimb, oprește România şi Bulgaria nu este deloc un semn că la noi este migraţie ilegală. Este un semn că nu are aşa mare importanţă ce cred românii, dacă le facem asta. Ne putem permite să-i transformăm în ostaticii intereselor noastre politice... (...) Cînd am mers să-mi prezint scrisorile de acreditare la Berlin, am stat de vorbă între patru ochi cu președintele Gauck. Un om luminat, foarte respectat, pastor luteran din fosta RDG, omul care a organizat accesul șu studiul arhivelor STASI. Și-mi zice: „Pot să vă întreb ceva?“. „Da.“ „V-aţi plimbat prin Berlin în ultimele zile?“ „Da.“ „Nu vă deranjează nimic?“ „Nu. E un oraş dinamic, frumos, o capitală refăcută.“ „Nu vi se pare că sînt prea mulţi ţigani din România şi din Bulgaria pe străzile Berlinului? Cum vă explicaţi? De ce pleacă din România şi din Bulgaria?“ Și i-am răspuns așa: „România a fost și este o ţară tolerantă, n-a avut politici de genul celor pe care le-ați avut voi în timpul nazismului. Acum a venit rîndul vostru să vă permiteţi să fiţi toleranţi, sînteți mai prosperi decît noi şi acești oameni vin acolo unde le e bine acum. Deci, dintr-o ţară unde le-a fost bine, vin într-o ţară unde le este şi mai bine”.

Sever Voinescu: Evoc rapid o discuție, pentru ca apoi să formulez o întrebare. Academicianul Răzvan Theodorescu susţinea, într-o emisiune al cărei realizator eram, că marea noastră virtute a fost ceea ce dînsul numea „caracterul nostru tranzacţional”. Cu alte cuvinte, eram dispuși să tranzacţionăm orice, adesea într-un mod dibaci, șmecheresc, ca să supraviețuim și să rămînem noi înșine. Văzînd că mă încruntam, academicianul îmi atrăgea atenţia asupra faptului că, în istorie, marea miză e supravieţuirea și-mi reamintea că mult mai multe popoare au dispărut decît au rezistat în istorie, iar simplul fapt că noi am supravieţuit într-o identitate cît de cît stabilă este o performanţă istorică. Eu am fost revoltat, replicîndu-i că una e să trăiești demn, alta e să supraviețuiești tranzacționînd. E drept, asta se întîmpla acum mai mulți ani, eram mai tînăr și nu sînt sigur că astăzi mai am aceeași părere fermă și intransigentă ca atunci. Ați spus la un moment dat că „avem organ geopolitic”, că avem virtutea de a ne orienta și de a supraviețui între imperii. Chiar este această abilitate o virtute?

Emil Hurezeanu: Pentru mine, supravieţuirea naţiunii noastre este vitală. E premisa absolută. Că ne-am cheltuit tot timpul și toată energia ocupați cu supraviețuirea, e altceva. Am avut, însă, și perioade în care nu numai că am supraviețuit, cum s-a întîmplat după Războiul de Independență sau după Primul Război Mondial. Am avut 83 de ani de monarhie constituțională, cu mici paranteze, e drept. Acestea au fost perioade istorice fericite în care supraviețuirea a fost premisa folosită, binevenită a creșterii și a unei vieți în demnitate, cum ați spus dumneavoastră. Nu facem din capacitatea noastră de a supraviețui virtutea absolută. Dragostea de patrie nu trebuie să fie mai mare decît dragostea de libertate, dar trebuie să o preceadă. Pericolul care ne paște astăzi, după părerea mea, este că ne-am pierdut pasiunea supraviețuirii. Sîntem într-o abulie a libertății pe care o folosim, cu fluxuri și refluxuri, și nu ne avantajează deloc anularea valorilor tradiționale. Sigur că am avut mituri naționale, dar cine n-are mituri? Ar trebui să învățăm de la cei mai buni dintre români, de la spiritele lucide și critice care au fondat cultura română, care au reinventat spiritul critic nu numai în litaratură, ci și în politică. Șaguna, Bălcescu, Maiorescu, Carp – oamenii aceștia și-au iubit țara și au făcut tot ce au putut pentru ca ea să trăiască și, concomitent, să-și construiască demnitatea. Nu cred că dragostea de țară trebuie să înlocuiască dragostea de libertate. Anularea unei anumite pedagogii patriotice, care în timpul comunismului era abuzivă și deformatoare, este o problemă în sine. (...)

(fragment din conferința „Reversul sau eșecul Europei”, susținută de Emil Hurezeanu în cadrul Conferințelor Dilema de la Oradea, pe data de 17 mai a.c. Transcrierea și editarea necesară trecerii de la oralitate la forma scrisă aparțin redacției)

Emil Hurezeanu este jurnalist și ambasadorul României în Austria.

Foto: C.Hord