Se făcea că ies din curtea unei clădiri imense, cu multe ferestre, ce părea a fi un sanatoriu. Aveam în spate un rucsac alb, gol, ușor, în care era doar o ceașcă de cafea. Se făcea că eram în Codlea și tocmai o internasem pe mama, care, înainte de a ne despărți, îmi spusese, cu zîmbetul ei fin, să iau cana, pentru că nu mai are nevoie de ea, chiar dacă era ceașca ei preferată.
Ziua se apropia de sfîrșit, era timpul să mă întorc acasă, în Brașov. Străbăteam o lumină blîndă, care lăsa casele micuțe, vechi, cu fațadele colorate, puțin obosite, să respire fiecare în ritmul ei. Nuanțele erau calde și umbrele rotunjite, moi. Mă îndreptam spre autobuz, era sîmbătă în visul meu, și, cînd am ajuns în stație, nu mai era nimeni acolo. Ultimul autobuz plecase deja. Mi-am zis: nu-i nimic, o să iau un taxi, dar nu era nicăieri nici o mașină, parcă nu mai circula nimic, iar pe stradă nici țipenie de om.
Deja se însera de-a binelea, intrasem în alertă, aproape speriată am căutat o secție de poliție unde să cer sprijin să ajung acasă în siguranță. Acolo am dat peste doi polițiști afabili, dar care mi-au spus că trebuie să plece, iar drumul lor nu trece prin Brașov. Am văzut că nu era cazul să insist, mai ales că mi s-a părut puțin ciudat că erau îmbrăcați în uniforme negre, lucioase și mai aveau și un aer absent. Îmi păreau cumva etern, mineral, iremediabil plictisiți amîndoi. Mi-am zis că, deși se făcea imediat noapte, pînă acasă nu erau decît vreo 15 kilometri, așa că, mergînd întins, înainte de miezul nopții ajung în Brașov. Am pornit hotărîtă spre casă, însă, treptat, m-a cuprins o senzație difuză – în loc să mă apropii de luminile orașului care se ițeau în zare, eu mă tot îndepărtam.
Se făcea din ce în ce mai întuneric, dar reușeam să îmi dau seama că, deși mergeam în direcția corectă, drumul pe care merg nu seamănă cu cel pe care am venit, ba mai mult – și de data asta înspăimîntător –, clădirile începeau să-și piardă treptat conturul, toate deveneau pămîntii, din ce în ce mai înalte, dar făcute de la un punct încolo doar din noroi. Pe măsură ce înaintam, drumul se tot îngusta, iar casele se transformau lent, dar ireversibil, în movile de pămînt, care se uneau apoi între ele, se încălecau și refăceau, de o parte și alta a drumului, dispărut între timp, un fel de dealuri amorfe, negre, care mă înconjurau cu totul.
Orice urmă de civilizație dispăruse, eram singură, într-o pustietate întunecată, densă, sufocantă, în care nu mai distingeam negrul adînc și inert al nopții de negrul viu și înalt al pămîntului care își schimba mereu forma în jurul meu, ca o magmă primordială, din care nu prea aveam cum să ies. Bun, deci rămîn aici, mi-am zis, pînă se face ziuă. Nu am de ales. Nu văd nimic. Deocamdată nu văd încotro s-o apuc.
În acel moment, m-am trezit. M-am trezit brusc, cu gîndul clar formulat în minte că drumul pe care urma să îl fac cu mama la spitalul din Codlea avea să fie un drum fără întoarcere. Mi-am făcut repede un ceai tare, să mă limpezesc, să mă scutur de apăsarea coșmarului și să încerc să derulez din nou visul, la rece, să îmi amintesc mai bine detaliile, să îmi înțeleg stările.
Exact cînd am terminat ultima gură de ceai a sunat telefonul. Cînd am văzut numărul, inima mea a izbucnit în galop: era asistenta-șefă de la spitalul din Codlea. Așteptam de cîteva zile apelul, rămăsese că mă va anunța cînd se eliberează un loc la secția de îngrijiri paliative. Nu numai că trebuia să răspund, dar trebuia să iau atunci, pe loc, decizia, cînd încă mai eram sub imperiul visului din care abia mă trezisem: o duc sau nu pe mama la acest spital, mai ales acum, după ce am trăit în vis, după ce am simțit, cu o claritate înfricoșătoare, senzația că drumul spre Codlea va fi fără întoarcere?
Am răspuns la telefon repede, automat, fără să fi luat o hotărîre definitivă înainte de a deschide gura. Am răspuns și m-am ascultat vorbind. Am fost surprinsă de liniștea din vocea mea. Aș fi crezut că mă vor asurzi bătăile inimii, că mă vor îneca niște lacrimi de neoprit și că nu-mi voi putea înghiți nodul din gît. A fost altfel. Pe măsură ce vorbeam la telefon, simțeam cum mi se așază gîndurile, cum inima revine la locul ei și cum, clipă de clipă, îmi întăresc convingerea că pot să fac tot ce se cuvine în această clipă grea, în care trebuie să accept implacabilul: apropierea sfîrșitului vieții mamei mele.
De unde oare mi-am extras puterile? Ce m-a ajutat? Ce m-a pregătit? Nu, nu e vorba de satisfacția dată de un vis premonitoriu, în primul rînd pentru că acest vis nu a fost unul premonitoriu. Aș zice că a fost o simplă coincidență că am fost sunată imediat după ce am avut visul cel urît. Visul a fost pregătit de toată așteptarea mea, de toată frămîntarea mea de cîteva zile lungi și grele, în care m-am întrebat neîntrerupt dacă e bine sau dacă nu e bine ca mama să-și petreacă sfîrșitul în spital, îngrijită impecabil, fără dureri, dar singură, cu o mare probabilitate să nu fiu alături de ea în clipa finală, pentru că nimeni nu poate anticipa cît poate rezista un trup omenesc care mai e legat de viață doar prin fire mai subțiri decît firele de păianjen.
A doua zi am pornit spre spitalul din Codlea. Am avut timp să vorbesc cu mama tot ce se vorbește în ceasul înalt al marilor despărțiri, care sînt de fapt și marile regăsiri, ultimele confirmări, consfințirea unor legături indestructibile. A fost frumos.
Nu, nu i-am povestit visul, oricum nu era nevoie, mama nu doar simțea, dar știa mai bine decît mine ce urma să i se întîmple, ce urma să mi se întîmple, degaja o seninătate deplină și sinceră, care nu era pătată de nici o urmă de resemnare sau de regret. Mama era o femeie înțeleaptă, avea o inteligență caldă, numele ei era Sofia, și ce am văzut eu în acea zi și în cele care au urmat, ultimele ei zile, a fost trăirea valorii care i-a ordonat întreaga existență, și anume înțelegerea profundă a tuturor situațiilor de viață, adecvarea subtilă, mereu cu o sclipire de umor la orice episod oricît de dramatic.
Cu siguranță, liniștea din vocea mea își avea rădăcini în lecțiile de viață deprinse de la mama, dar a mai fost un element care mi-a dat forța de a trăi cu calm acest ultim episod al vieții mamei mele. Poate să pară un paradox, dar ceea ce mi-a dat puterea de a asuma total situația a fost tocmai elementul care aparent m-a destabilizat, m-a întors pe dos, m-a scufundat în noapte și neant negru, da, coșmarul teribil cu drumul fără de întoarcere.
Acest vis terifiant m-a ajutat, m-a pregătit să accept că există probabilitatea ca viața mea să nu mai fie la fel după ce voi face acel drum, pentru că niciodată nu îl voi mai parcurge înapoi împreună cu mama. Acest vis, alimentat de toate temerile mele, m-a făcut să trăiesc cu anticipație senzația de pierdere a reperelor, de schimbare a direcției, de coborîre în infernul doliului. Dar, în același timp, dincolo de această pre-vizionare, anticipare a unei suferințe de care mă temeam cumplit, mi-a dezvăluit că am puterea sa traversez drumul pierderii, devastarea, cataclismul.
Acest coșmar mi-a mai dezvăluit că prizonieratul în suferință, în doliu, nu este veșnic. Într-adevăr, acolo, în capcana de țărînă neagră, nu mă puteam încă mișca. Dar nu eram cîtuși de puțin disperată. Așteptam zorii. Așteptam lumina. Așteptam să mă întorc acasă. E foarte adevărat că drumul pe care urma să mă întorc nu era același cu cel pe care venisem. Nu mai avea cum. Acel drum nu mai exista. Dar cu siguranță trebuia să caut alt drum. Așadar viața mea se va schimba, nu va mai fi la fel. Dar va continua. Altfel. Fără frică de moarte.
Toate aceste lucruri le-am trăit, dar ele sînt de ceva vreme studiate și aplicate în terapie. Coșmarul este văzut ca un mecanism esențial prin care fricile și temerile noastre sînt atenuate, îmblînzite, dominate. Ce-i drept, cu traumele merge mai greu, dar cine ar fi crezut că temutele coșmaruri ne sînt de folos și că pot fi leacuri pentru tot felul de frici?
Lucia Terzea-Ofrim este lector de limbă, cultură și civilizație românească la Facultatea de Litere și Științe Umaniste, Universitatea „Mohammed V” din Rabat, Maroc.
