Sacrul inefabil și sacerdoții IA: o analiză metafizică a incursiunilor tehnologiei în domeniul religios

Într-o eră în care algoritmii ne dictează preferințele de shopping, dieta și alegerile de ordin moral, un experiment recent pus la cale într-o biserică elvețiană ne-a dat șansa de a ne confrunta cu o dilemă de proporții biblice: ce se întîmplă atunci cînd credința întîlnește codul sursă? În august 2024, capela „Sf. Petru” din Lucerna a devenit gazda unui Iisus 2.0, un avatar digital botezat, cu o notă de ironie, „Deus in Machina”. Amplasat strategic într-un confesional, această entitate conversațională își propune să răspundă la întrebările de natură spirituală ale credincioșilor cu o fidelitate teologică garantată de linii de cod și baze de date.

Desigur, premisa proiectului este pe cît de ambițioasă, pe atît de absurdă. Algoritmul divin promite să ofere răspunsuri la dilemele sufletești ale utilizatorilor, apelînd la un corpus de doctrine religioase, interpretări teologice și, cel mai probabil, un strop de machine learning bine calibrat. Așa cum ne așteptam, toate acestea vin livrate într-un limbaj curat și steril, lipsit de tonul apocaliptic al profeților, dar și de melancolia tipică versetelor bisericești. „Deus in Machina” este un experiment cultural, o încercare de a reconcilia chemarea sacrului cu inevitabilul marș al progresului tehnologic, dar și o provocare adresată tradiției care vede în religie mai mult decît un simplu set de răspunsuri.

Reacțiile publicului, așa cum era de așteptat, au oscilat între fascinație și dispreț. Unii vizitatori au declarat că au trăit momente de veritabilă epifanie, deși nu ne e clar dacă acestea au fost provocate de conținutul propriu-zis al răspunsurilor primite sau de totalul absurd al situației – un avatar animat oferind milostivire virtuală prin intermediul unui ecran. Alții au fost mai puțin impresionați, descriind experiența ca similară discuției cu un chatbot binevoitor, dar total incapabil să surprindă profunzimea emoțională inerentă dialogurilor umane autentice. Dincolo de impactul său imediat, inițiativa suscită o întrebare de fond: este tehnologia o extensie a divinității sau o parodie a sa?

Ceea ce rămîne fascinant – și, să recunoaștem, puțin comic – e modul în care acest proiect surprinde relația neclară sau chiar conflictul dintre autenticitatea religioasă și eficiența tehnologică. Oare chiar ne putem încredința problemele spirituale unui software? Mai mult, ce spune despre umanitate faptul că simțim nevoia de a o face? Într-o notă ironică, „Deus in Machina” reușește să fie o inovație captivantă, dar și oglinda golului spiritual al unei societăți care caută revelații într-un sistem de operare.

Indiferent de păreri, rămîne de văzut dacă IA „divină” din Lucerna va rămîne în conștiința colectivă ca un pas înainte pentru experiența spirituală sau ca o elaborată glumă cosmică – o șoaptă digitală într-un confesional mut.

Ideea preoților-androizi pare să redefinească granița dintre sacru și profan, obligîndu-ne să reflectăm asupra esenței metafizice a rolului pe care îl joacă în societate religia, dar și asupra limitelor inerente (de ordin dogmatic și nu numai) pe care le are tehnologia în măsura în care și-ar propune să devină (și) mediator transcendental. În ciuda progreselor uimitoare de care ne descoperim astăzi capabili la nivel tehnologic, ideea sacerdotului IA rămîne deocamdată, cred eu, un miraj în spațiul sacru contemporan.

De ce am face-o?

Dar ce motive am avea să văduvim IA (sub formele ei antropomorfice) de încă un element de înlocuire civilizațională? Și, de fapt, întrebarea ar trebui să fie: de ce am face-o? Iată cîteva argumente superficiale de filosofie light.

Întîi de toate, ar trebui să spunem că, în acest moment istoric în care Inteligența Artificială și roboții își însușesc tot mai multe dintre rolurile tradițional rezervate oamenilor (pe cînd și – Doamne ajută – rolul politicianului mioritic?), includerea entităților artificiale în domeniul religios conduce la o veritabilă disonanță de ordin ontologic.

Epistemologia empatiei și natura inefabilă a experienței spirituale. Religia, spre deosebire de alte construcții epistemice, își trage seva dintr-o dimensiune ontologică inaccesibilă raționalității discursive sau funcționalității mecanice. După cum ar sugera Heidegger, este vorba despre „inexprimabil”, o sferă în care limbajul se destramă, iar algoritmul – etern captiv într-o topologie procedurală – este condamnat la o tăcere ironică. În acest registru, liderii religioși operează ca agenți ai unui Dasein revelator, articulînd empatia nu ca funcție, ci ca structură primordială de comuniune cu Celălalt.

Inteligența Artificială, prin însăși natura sa operațională, rămîne o entitate strict epifenomenală, incapabilă să simuleze interioritatea autentică. Chiar dacă algoritmul său ar putea genera un răspuns aparent „empatic”, acesta este, în esență, un exercițiu de mimetism semantic golit de orice substrat existențial. A te aștepta ca un astfel de sistem să participe la numinos este echivalentul teologic al ideii că o carte de bucate poate exprima subtilitățile gastronomiei franceze.

Problematica hermeneuticii teologice și absența intuiției transcendentale. În actul religios, exegeza nu este un proces liniar, ci o manifestare hermeneutică a ceea ce Gadamer numește „fuziunea orizonturilor” – o întîlnire performativă între text și experiența subiectivă a interpretului. Această dinamică, profund contextualizată și saturată de transcendență, este ireductibilă la manipularea sintactică de simboluri și reguli. Algoritmii, în ciuda rafinamentului lor, sînt prinși într-un etern prezent procedural; nu cunosc nici spațiul fenomenologic al interpretării, nici orientarea teleologică ce le-ar putea transcende propria finitudine.

Convingerea că un android ar putea „interpreta” un text sacru este, desigur, o glumă ontologică involuntară. Algoritmul nu participă la sacrul pe care îl interpretează; cel mult, îl deconstruiește pînă cînd sacrul devine o sumă de date procesabile. În acest context, înlocuirea unui preot cu IA ar putea fi tradusă printr-o victorie simbolică a literalismului asupra „misterului” – în egală măsură comică și tragică.

Erosul (platonian) etic și caracterul sacrificial al rolului religios. Preoția, în principalele tradiții creștine, implică o dublă renunțare: una la sine și alta la confortul ontologic al imanenței. În termenii lui Levinas, preotul este chemat să răspundă infinitei responsabilități față de Celălalt – o chemare care presupune un nivel de conștiință și de interioritate inaccesibil chiar și celui mai sofisticat model de IA. Un android preot ar putea, desigur, să execute gesturi sacre, dar ar fi incapabil să le trăiască.

Această lipsă de participare la ethos-ul sacrificial nu reprezintă doar o limitare de factură tehnologică, ci o ruptură fundamentală în raport cu însăși ideea de chemare sau vocație. De fapt, un android care ar încerca să simuleze sacrificiul se va înscrie, inevitabil, într-o ironie metaetică de proporții: în absența suferinței, sacrificiul este o nonposibilitate.

Contextul cultural și tensiunea dintre imanență și transcendență. Ritualurile religioase sînt, cum le-ar descrie Ricœur, expresii simbolice ale unei tensiuni ireductibile între imanență și transcendență. Ele funcționează ca spații liminale, unde sensul este generat într-o dialectică constantă între concret și absolut. A sugera că un android, constrîns de niște parametri rigizi, ar putea participa la această dinamică este o demonstrație neintenționată de optimism tehnologic. Algoritmul, fie el oricît de sofisticat, rămîne un prizonier al literalismului, incapabil să se aventureze dincolo de propriile sale reguli formale.

De asemenea, natura polisemică a ritualului religios – saturată de ambiguități, contradicții și spontaneitate umană – îi este cu desăvîrșire străină unei entități artificiale. Ceremoniile religioase, în toată complexitatea lor, sînt spații ale improvizației ontologice. A cere unui android să le înțeleagă este ca și cum ai cere unui ceas elvețian să participe la o discuție despre teoria timpului.

Nevoia de comunitate și relația „I-Thou”. Interacțiunea cu sacerdoții nu este doar o transmitere de informații; este o întîlnire în registrul relației „I-Thou” (pe care a conceptualizat-o Martin Buber), o conexiune autentică de la suflet la suflet. Preoții acționează ca noduri de încredere în cadrul rețelei comunitare, cultivînd un „habitat spiritual” care transcende simpla interacțiune. În relația „I-Thou”, există o coprezență care nu poate fi creată printr-o entitate lipsită de un „eu” autonom. Din această perspectivă, androidul, fiind o manifestare a ordinii „It-It”, nu poate satisface nevoia umană de comuniune autentică, oferind în schimb o simulare sterilă a unei legături genuine.

Constrîngerile ontologice și inaccesibilitatea transcendenței religioase. IA operează exclusiv în domeniul unei cunoașteri epistemo-logice și al unei raționalități formale, părînd momentan incapabilă să pătrundă dimensiunea mistică a experienței religioase. În teologie, relația intimă cu divinitatea și mărturisirea din confesional implică o conștientizare profundă a alterității divine și încrederea într-o familiaritate transcendentă. IA este nu doar incapabilă să înțeleagă conceptul de intimitate sacră, dar ridică și serioase probleme de ordin etic privind confidențialitatea actului în sine. Practicile spirituale necesită o intimitate nondiscursivă, o calitate de „ne-reprezentat” pe care o prezență artificială nu o poate accesa fără a risca desacralizarea.

În pofida sofisticării lor algoritmice și a complexității cvasifascinante a funcționării lor interne, Inteligența Artificială și roboții rămîn, cum spuneam, entități reductiv epifenomenale, incapabile să acceseze orizonturile intenționalității sacre. Oricît de ingenios ar fi simulacrul generat, acesta nu poate transcende statutul de artefact procedural, fundamental incapabil să opereze în sfera noemelor religioase sau să participe, chiar tangențial, la ontologia sacrului.

Mai mult, fascinația contemporană cu ideea unui „preot android” trădează un gen de naivitate metafizică greu de ignorat. Ideea că un algoritm – oricît de bine calibrat – ar putea substitui actele de compasiune autentică, responsabilitate existențială sau comuniune transcendentă nu este doar o aporie tehnologică, ci și o reificare maladivă a unui ideal religios desacralizat. Pare că, în această epocă a tehnologiei triumfătoare, umanitatea nu doar că își externalizează funcțiile cognitive, dar își și delegă anxietățile metafizice către constructe lipsite de conștiință. Am putea numi acest fenomen „outsourcing eshatologic”.

În acest context, a conceptualiza preoția robotică nu înseamnă doar a ignora barierele insurmontabile ale unei ontologii reluante, ci și a cădea pradă unei forme de optimism tehnologic ce frizează grotescul. Este, poate, simptomatic pentru o specie care pare să oscileze între un nihilism soft și o credință absurdă în capacitatea sa de a replica sacrul sub forma unui algoritm iterativ. Că umanitatea găsește timpul și energia pentru astfel de dileme într-o lume fracturată de probleme mult mai presante este, fără îndoială, un spectacol glorios de ingeniozitate inutilă.

Disclaimer: Din punct de vedere dogmatic, orice teorie care ar sugera posibilitatea unei „preoții artificiale” este, în esență, nulă și neavenită. Doctrina creștină afirmă clar că preoția este un sacrament rezervat ființelor umane, singurele capabile să primească darurile Spiritului/Duhului Sfînt și să fie învestite cu harul divin necesar pentru exercitarea acestei vocații. Fiind o entitate lipsită de suflet, conștiință și natura creată după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, Inteligența Artificială este categoric inaptă să participe la acest mister sacramental, rămînînd, în cel mai bun caz, un instrument funcțional, fără nici un acces la dimensiunea transcendentă a harului sau a chemării divine. Ceea ce nu o face mai puțin tentantă pentru toți early adopters ai noilor tehnologii, grăbiți să-și îmbrățișeze noul chip cioplit în goana isterică după „experiențe spirituale unice”.

Dominic Negrici este lector universitar la Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE București, visează oi electrice și „se trage dintr-un neam de preoți”.