Sfîrșitul umanioarelor?

Mă întreb, cu toții ne întrebăm, ce se întîmplă astăzi cu disciplinele umaniste în universităţi, în licee, în școli. [...] Și o să încep abrupt şi oarecum brutal, fără să caut nici un efect facil, teatral, cu această spusă a lui Stephen Hawking într-o conferinţă Google din 2011: „Filozofia este moartă”. Extinzînd, o să iau aici filozofia doar ca paradigmă pentru ştiinţele umaniste, aş putea spune: „Știinţele umaniste sînt moarte”. Asta este o observație a unui profesor de la Cambridge, care a fost continuatorul lui Newton și a fost unul dintre cei mai mari astrofizicieni. Cel mai probabil, el nu a formulat această observație pe un ton triumfal, ci gîndindu-se la spiritul epocii pe care o traversăm. [...] De ce şi cum s-a ajuns la această situaţie, ca filozofia să fie moartă, ne spune tot Hawking mai departe: „pentru că filozofia ajunge în epoca noastră un exerciţiu inutil şi plicticos, practicat într-un turn de fildeş care nu are nimic relevant de transmis non-filozofic”.

Adaug aici o remarcă din partea celor care facem în universităţi filozofie academică. În România există – şi e bine că este aşa! – două paradigme principale. Pe de o parte, există filozofia cu un caracter public, care se adresează unui larg segment de oameni care pot avea studii tehnice, științifice, larg culturale, artistice şi aşa mai departe și care nu sînt neapărat profesionişti ai filozofiei. Este un gen de filozofie foarte important, practicat tradiţional, cu o stilistică foarte bine cunoscută în Franţa, de pildă. La noi au fost şi sînt oameni excepţionali care fac acest gen de filozofie: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, care continuă alte generaţii anterioare în aceeaşi categorie. Pe de altă parte, în lumea academică de astăzi, pentru a putea să publici într-o revistă de specialitate unde rata de respingere este de 90 de articole la 100, nu poţi să transmiţi articole care sînt de interes public. Trebuie să transmiţi articole care au un profil epistemologic şi metodologic foarte asemănător cu profilul cercetărilor din matematică, din fizică, din inginerie. Modelul acesta al ştiinţelor naturii şi al ştiinţelor exacte, şi mai ales al ştiinţelor inginereşti, a fost preluat printr-o presiune instituţională şi culturală de cei care lucrează în ştiinţele sociale, mai ales pentru că ştiinţele sociale folosesc mult statistica și metodele cantitative. Astfel, cei care ajung să se profileze într-o universitate ca profesori de filozofie sau de ştiinţe umaniste simt că domeniul lor pierde contactul cu lumea, dar dacă nu intri în genul acesta de convenţie, în care scrii în primul rînd pentru colegii şi colegele tale care te evaluează pentru a putea să publici în revistele de top, nu poţi să ai o carieră academică. E o alegere grea. Unii aleg într-un fel, alţii în alt fel.

Pe celălalt versant, Martha Nussbaum, deși mai puţin celebră decît Hawking – este probabil una dintre cele mai importante cercetătoare specializate în domeniul studiilor clasice şi, în acelaşi timp, profesoară de filozofie politică şi morală mulţi ani la Chicago University, distinsă cu mari premii internaţionale –, atrage atenţia asupra acestui fenomen cultural al apusului şi poate chiar al sfîrşitului umanioarelor. Ea pune această problemă în termeni extrem de fruşti, de literali şi de non-metaforici. Nussbaum combină o analiză lucidă a decăderii treptate a rolului umanioarelor în universităţile contemporane cu această prognoză sumbră asupra unui viitor apropiat, ne spune ea, în care s-ar putea să asistăm la dispariţia totală a departamentelor şi a programelor de studii umaniste. Există în momentul de faţă, chiar acum cînd vă vorbesc, proiecte manageriale universitare la universităţi bune, de top, în Australia, în Japonia, în Marea Britanie, nu mai vorbesc de SUA, unde se comasează aceste programe şi rezultatul este dispariţia identităţii, a profilului specific pe care l-au avut filozofia şi alte ştiinţe umaniste. De multe ori colegii de la universităţile occidentale ne solicită să semnăm și noi pe lungi liste de semnături pentru a sprijini un proiect de conservare şi de salvare a acestor departamente. Rezultatul este zero. Aceste departamente sînt comasate şi treptat dispar.

Prin urmare, spune Nussbaum, noi trăim o criză tăcută. Nu ne dăm seama de ea. Şi este sarcina filozofului de a atrage atenţia oamenilor asupra acestor crize culturale, de a le spune și lucruri care nu fac neapărat plăcere oamenilor. Nussbaum ne atrage atenţia asupra acestei crize tăcute, așadar, spunînd printre altele, următoarele: „Guvernele şi decidenţii politici, motivaţi de o greşită pedagogie socială şi culturală, pun semnul egalităţii între creşterea economică şi dezvoltarea personalităţii umane”. Eu sînt un adept al capitalismului de piaţă, sînt un fel de liberal clasic, nu neapărat în sens partinic, ci în sensul unui model de societate în care există piaţă liberă și există stat care nu trebuie să fie foarte extins. Însă sînt de acord că aplicarea modelului neoliberal în educaţie, în universitate, în Academie conduce la ceea ce Nussbaum, pe bună dreptate, identifică drept criză, și anume o criză căreia nu ştim cum îi vom putea face faţă, pentru că efectiv nu ştim care va fi soluţia şi care va fi viitorul. Nu vorbesc de viitorul meu, vorbesc de viitorul cultural al societăţilor noastre democrate.

Nussabaum denunță, așadar, „credinţa superficială şi complet eronată că simpla creştere a PIB-ului ar fi de natură să atragă după sine o rezolvare a tuturor problemelor politice şi culturale și conduce, aşadar, aproape automat la dezvoltarea capacităţilor şi a personalităţii indivizilor şi s-ar solda fatalmente şi finalmente cu o consolidare a democraţiei”.

Această ecuaţie „creşterea economică = dezvoltarea capacităţilor indivizilor” mi se pare extrem de superficială, puerilă şi, nu în ultimul rînd, periculoasă. Dimpotrivă, cred că modelul educaţional care diminuează pînă la anihilare artele liberale şi umanioarele va produce o serioasă erodare a acelor calităţi care sînt esenţiale pentru toţi cetăţenii regimurilor democratice. [...]

Aș aduce în discuție concepția unui foarte interesant şi important filozof contemporan american, aproape ignorat în Europa şi cred că deloc cunoscut în România, Wilfrid Sellars. El a beneficiat de o educaţie foarte solidă în filozofie europeană, cunoștea foarte bine pe Herder şi istoria filozofiei germane clasice, și a devenit unul dintre cei mai importanţi filozofi analitici.

Sellars porneşte de la reprezentări comune, de la intuiţiile obişnuite pe care le avem, şi anume că în viaţa noastră obişnuită sau în viaţa profesională noi coexistăm în cel puţin două lumi, fiecare dintre noi. Avem pe de o parte ceea ce se numeşte „imaginea manifestă”, aceea a evidenţelor de zi cu zi, şi, pe de altă parte, imaginea specialistului din noi, „imaginea ştiinţifică”. Atunci cînd vorbesc, de pildă, cu un biochimist care este specializat în biologie moleculară despre subiectele comune, obişnuite, sau chiar despre subiecte care au atingere cu ştiinţa lui, biochimistul nu-mi vorbeşte în limbajul lui de specialitate. Dacă mă duc la un doctor, doctorul nu-mi cere ca eu să-mi pun un diagnostic în limbajul lui. Mă întreabă cum mă simt şi-mi face o anamneză, mă întreabă de ce am ajuns la el și eu îi răspund în limbajul meu obișnuit. Ba chiar, pe bună dreptate, l-ar irita dacă aș începe să-i spun că am citit pe Internet că am impresia că am cutare sau cutare, folosind un limbaj care mie nu mi-e propriu, nu-l stăpînesc, dar pe care el îl stăpînește. Pe de altă parte, doctorul, biochimistul, dar și filozoful la rîndul lui, au şi un limbaj de specialitate, un limbaj ştiinţific. Problema este cum anume să facem să coexiste aceste două limbaje, aceste două viziuni. Pe de o parte, viziunea manifestă, care mai mult sau mai puţin ne înglobează, este incluzivă, este împărtășită de toată lumea, dar este foarte puţin specifică şi de aceea nu rezolvă de multe ori problemele practice. Pe de altă parte, avem viziunea ştiinţifică şi tehnologică, specializată, care este exclusivă și proprie doar expertului sau cercului de experți, și cînd spun „viziune științifică” nu am în vedere numai ştiinţele naturii, am în vedere şi ştiinţele sociale sau chiar umanioarele.

Ceea ce s-a întîmplat cu spiritul nostru, cel puţin aşa cum noi putem să constatăm şi este documentabil din secolul al IV-lea î.Hr., de la greci pînă astăzi, a fost că treptat imaginea ştiinţifică a tins spre dislocarea imaginii manifeste. Atunci, o parte a presiunii asupra umanioarelor vine din faptul că, după cît se pare, nu pot să acceadă la demnitatea unui limbaj ştiinţific. Deci soluţia ar fi fost, potrivit acestor oameni care au o vînă pozitivistă şi scientistă, ca treptat să renunţăm la viziunea naivă, needucată ştiinţific, care este viziunea comună, care este, de fapt, viziunea politică în sensul cel mai larg asupra vieţilor noastre, asupra valorilor, asupra deciziilor, să renunţăm la aceasta şi limbajele ştiinţei să înlocuiască, să substituie treptat limbajele obișnuite. Toată cultura noastră trăieşte în acest divorţ. Personal, nu văd cum anume s-ar putea rezolva acest divorț, pentru că nu văd care ar fi miza să întrerupi o dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică. Bineînțeles că nu sînt deloc de partea teoriilor conspiraţioniste sau defetiste care ne spun că ştiinţa este un rău și că ajungem să ne sinucidem făcînd ştiinţă. Dimpotrivă, ştiinţa a fost benefică: trăim mai mult, trăim mai sănătos, cel puţin în anumite părţi ale lumii, trebuie să recunosc acest lucru, tocmai pentru că am avut ştiinţă şi am avut aplicaţii tehnologice. Dacă uneori s-a întîmplat ca lucrurile s-o ia razna, a fost pentru că nu am folosit cum trebuie rezultatele ştiinţei – nu ştiinţa în sine a fost cea care a condus la anumite tragedii, ci modul în care oamenii i-am manipulat rezultatele.

Sellars, așadar, îşi pune această problemă: cum anume să mediem între cele două imagini, cea manifestă şi cea ştiinţifică? Opţiunea ar fi, logic vorbind, să acceptăm numai imaginea manifestă ca fiind reală și, prin urmare, ştiinţa nu ar fi decît un gen de ficţiune.

Există o abordare ficţionalistă a ştiinţei care vine chiar din interiorul filozofiei ştiinţei și care ne spune că ştiinţa oferă modele, dar nu oferă cunoaştere reală a lucrurilor. Avem impresia culturală greşită că ştiinţa ne dă adevărul esenţelor – nu! Ştiinţa ne ajută instrumental să ordonăm observaţiile, să facem experimente – care sînt observaţii forţate de către noi –, să facem predicţii dintre care unele, foarte puţine, sînt coroborate şi reuşesc, cele mai multe nu reuşesc, şi să facem corelaţii statistice. Asta nu înseamnă, însă, că și cunoaştem realitatea. Știința ne oferă doar nişte modele care sînt, în sensul cel mai bun, ficţiuni. Poate că un alt gen de ficţiune decît ficţiunea care este rezultatul simplei imaginaţii, dar baza este aceeaşi: e imaginaţie. Acolo este, să spunem, rădăcina comună a literaturii şi a ştiinţelor, în imaginație.

Cealaltă abordare propune o versiune pură şi dură de realism ştiinţific, care ne spune: ştiinţa ne spune care este realitatea ultimă. Știința și doar ştiinţa. Prin urmare, toate celelalte exerciţii spirituale sau intelectuale care pretind că sînt cunoaştere sînt pierdere de timp. Filozofia și umanioarele, iarăşi, sînt sacrificate.

Eu cred că evitarea celor două poziţii exclusiviste ar fi problema centrală pentru înţelegerea nu numai a filozofiei şi a umanioarelor în secolul nostru, ci pentru înţelegerea noastră ca persoane unice şi integrale.

Răspunsul lui Sellars, cu care sînt cu totul de acord, este că umanioarele sînt ineliminabile. Ce răspuns am putea da eliminativismului pe care-l profesează realismul ştiinţific, care ne spune că doar ştiinţa este corectă și celelalte lucruri sînt iluzorii şi de prisos? Răspunsul este acela că doar ştiinţele sociale şi ştiinţele umaniste dau seamă de caracterul normativ a ceea ce noi facem, a ceea ce noi decidem să producem şi a ceea ce noi gîndim. Dimensiunea normativă axiologică nu este prezentă nici în fizică, nici în biologie, nici în chimie și în nici o ştiinţă ca atare. E o veche lege a lui David Hume, care ne spune că e un sofism să faci trecerea de la „a fi” la „trebuie să fie”. „Este” nu-l implică pe „trebuie”. Şi faptele, aşa cum sînt ele, sînt compatibile cu foarte multe genuri de modele normative, după cum bine ştim. Faptele istorice, de exemplu, sînt aceleaşi, dar felul în care decidem să le normăm sau să le gîndim axiologic normativ depinde de foarte multe opţiuni religioase, politice, filozofice pe care le avem. Deci faptele nu implică valori. Or, dacă avem nevoie de valori, chiar şi în ştiinţă, dacă avem nevoie de această dimensiune axiologică şi normativă chiar şi în ştiinţele tari de genul matematicii sau științelor naturii, înseamnă că ştiinţele umaniste sînt de neocolit, sînt inevitabile, sînt parte din destinul nostru.

Mircea Dumitru este profesor la Facultatea de Filozofie a Universității București și vicepreședinte al Academiei Române.