Și, deodată... (mic elogiu „polar”-ului francez)

Coup de foudre

Mi-a captat atenția de la primele cuvinte: „N-am fost niciodată un om violent. Niciodată, de cînd mă știu, n-am avut nici cea mai mică intenție să omor pe cineva. Bineînțeles, am avut accese de furie, cînd și cînd, dar n-am vrut niciodată să fac cuiva un rău intenționat. Să distrug. Și, normal că tot ceea ce avea să se întîmple m-a luat prin surprindere. Violența este însă precum alcoolul sau sexul, nu este un fenomen care să se întîmple pur și simplu, ci un proces care se clădește, aproape fără să ne dăm seama. Explodează, cînd procesul a ajuns la maturizare. Știam că adunasem în mine multă furie, dar niciodată nu mi-aș fi imaginat că această furie va deveni una rece și calculată”.

Cu o zi înainte

I-am cerut ajutorul. Mă aflam într-unul dintre rarele momente cînd nu știu cum să „reconfigurez” traseul. Mă simțeam pierdută și aveam nevoie de un sfătuitor. Încotro s-o iau?

M-a privit cîteva secunde, apoi mi-a pus acea întrebare, cea mai simplă și cea mai grea din lume: ce anume caut? I-am zîmbit și am oftat și am ridicat din umeri: totul! Vreau pasiune, însă nu pasiunea ieftină, vîndută la colț de stradă pe tarabele sentimentalismului, ci acea pasiune stratificată, care să te prindă emoțional și intelectual, care să te învețe, nu să te mistuie inutil, vreau un foc creator, nu unul de artificii.

Căutam machiavelismul tandreții. Jocuri de putere orchestrate nu ca să te chinuie, ci ca să-ți pună mintea la contribuție, să te facă să reflectezi dincolo de acțiunea imediată, la complexitatea gîndirii umane și a lumii în care trăim.

M-a ascultat în tăcere. Apoi mi-a spus să-i dau un răgaz, să se gîndească. După vreo cinci minute, s-a întors și, din rafturile pline cu cărți, librarul mi-a întins cartea...

Cadres Noirs

Alain Delambre este un fost director executiv, manager de resurse umane, în vîrstă de cincizeci și șapte de ani, aflat în șomaj de patru ani. CV-urile, trimise companiilor, îi sînt refuzate. În ciuda experienței, e prea bătrîn.

Pentru a supraviețui, Delambre acceptă locuri de muncă prost plătite, mult sub pregătirea lui. Ajunge să fie ambalator. Sentimentului de faliment personal i se adaugă brusc umilința: într-o zi, patronul, un turc care, deși locuiește de zeci de ani în Franța, nu știe mai mult de zece cuvinte în franceză, îi dă un picior în fund. Se iau la bătaie, Delambre este concediat.

Pe marginea prăpastiei, Delambre primește, pe neașteptate vestea așteptată de atîta vreme: un angajator de anvergură îl cheamă la interviu pentru un post de manager.

Este ca și acceptat, însă cu o condiție: trebuie să ia parte la o înscenare, un joc de roluri, sub forma luării de ostatici. Delambre trebuie să-și dovedească aptitudinile de manager de resurse umane și să depisteze angajații loiali, care nici sub tortură n-ar dezvălui secretele companiei.

Sub presiunea societății, care respinge din start oamenii în vîrstă, Delambre ia o hotărîre: e gata de orice, pentru a obține acea slujbă.

Se împrumută cu foarte mulți bani, angajează detectivi particulari care să investigheze viața angajaților, își pune la punct metodele de tortură psihică, decade uman, doar ca să scape de șomaj. Însă, cu o seară înainte, află că zarurile au fost măsluite: job-ul fusese deja atribuit amantei directorului companiei.

Furia lui Delambre se transformă într-o răzbunare rece și calculată. Participă la joc, însă...

Mai mult decît o ficțiune

În 2010, Pierre Lemaitre a primit premiul european de ficțiune polițistă pentru Cadres Noirs.

Însă cartea nu e doar ficțiune. A fost inspirată dintr-un fapt real: în 2005, șeful agenției de publicitate a France Télévisions, Philippe Santini, a organizat un asemenea joc, de luare de ostatici, pentru a testa rezistența la stres a directorilor companiei sale. Philippe Santini a fost condamnat definitiv pentru „complicitate la violență intenționată agravată, cu premeditare și folosire sau amenințare cu arma (...) și răpire”.

Pierre Lemaitre avea să comenteze ulterior: „În 2005, știrea luării de ostatici, organizată de France Télévisions Publicité, cu scopul de a testa fiabilitatea directorilor săi, nu a avut mult ecou în societate. În ce mă privește, după ce am auzit această știre, m-am întrebat mult timp dacă am auzit corect. Dacă nu cumva am visat. Pentru un romancier, o astfel de informație este aproape un vis”.

Epilog

Deși scriitura lui Pierre Lemaitre îmi era cunoscută și o îndrăgeam, citisem trilogia Les Enfants du désastre și primele volume ale seriei Les Années glorieuses, Cadres Noirs mi-a deschis apetitul pentru polar-ul francez. Și am descoperit o literatură care depășește granițele tradiționale ale acestui gen: acțiunea și suspansul. Căci polar-ul francez este stratificat: în trama polițistă, împletește un întreg mozaic al lumii în care trăim.