În materie de speranțe puse în rațiune și știință, secolul al XIX-lea a fost, cu siguranță, mult mai optimist decît se arată a fi secolul XXI. Oamenii secolului al XIX-lea împărtășeau convingerea că știința, aflată în plin avînt, avea să le rezolve, dacă nu toate, atunci cea mai mare parte a problemelor de viață și că răspîndirea pe scară largă a descoperirilor științifice nu avea cum să aducă altceva decît prosperitate și pace. Azi știm că lucrurile n-au stat deloc așa și poate de aceea credem că îi putem privi cu superioritate. Totuși, oricît de convins ar fi fost de triumful științelor, secolul al XIX-lea nu era lipsit de eterna contradicție a spiritului omenesc: pendularea între rațiune și magie, între nevoia de explicații științifice și nevoia de minuni, între ceea ce mintea încearcă să înțeleagă, iar subconștientul își dorește cu orice preț să creadă. De aceea spiritismul – pe care unii l-au considerat o nouă formă de religie, dar care, pentru adepții lui, a reprezentat doar încercarea de a confirma existența părții nevăzute a universului prin mijloace științifice – e un fenomen tipic pentru secolul al XIX-lea.
Așa cum ni-l evocăm azi, spiritismul era în primul rînd un spectacol – grotesc, înfricoșător sau amuzant, în funcție de predispoziția spectatorului. Era la fel de popular la bîlci și în saloanele înaltei societăți, în Europa și în America. Indiferent de decorul în care se desfășura, scenografia spectacolului implica aceleași elemente de bază: o încăpere întunecoasă, o masă rotundă în jurul căreia participanții se țineau de mîini și, ca actor principal, un medium, de obicei femeie, ale cărui presupuse calități paranormale se credea că îi permiteau să intre în contact cu spiritele celor morți. Dacă celor vii prezenți la ședința de spiritism li se cerea să respecte cu strictețe regulile pentru a nu supăra capricioasa lume a spiritelor, sufletele celor morți, atunci cînd binevoiau să se arate la întîlnire, se manifestau cît se poate de haotic: zgîlțîiau masa, stingeau lumînările, dacă erau furioase puteau chiar să răstoarne mobile sau să arunce obiecte prin cameră, iar uneori, dar nu foarte des, acceptau să le vorbească celor prezenți prin intermediul mediumului ori ghidîndu-le degetele spre literele și cifrele gravate special pe masă. Dar mesajele spiritelor erau cel mai adesea confuze, încifrate și nu răspundeau întrebărilor celor vii decît în măsura în care aceștia își doreau cu orice preț să creadă că au primit răspunsul așteptat. Firește, majoritatea contemporanilor nu acordau prea multă încredere acestor ședințe (numite, în limbajul epocii, cu termenul franțuzesc care le-a consacrat, séances), considerîndu-le o formă de șarlatanie. Totuși, erau destui cei care priveau cu interes spiritismul și foarte mulți cei participaseră cel puțin o dată în viață la o ședință de spiritism, chiar dacă nu credeau neapărat în posibilitatea de a contacta spiritele morților. Iar printre cei care nu s-au dat în lături să îi acorde credit se aflau surprinzător de mulți oameni de știință, care, asemeni fizicianului Pierre Curie sau lui Charles Darwin, nu excludeau în totalitate posibilitatea existenței unor explicații științifice pentru fenomenele presupus misterioase ce aveau loc în astfel de ocazii.
Spiritismul, un fenomen consacrat în secolul al XIX-lea în Statele Unite, dar ale cărui rădăcini de secol XVIII sînt pur europene, s-a născut din criza mistică a unui polimat suedez, Emanuel Swedenborg (1688-1772), astronom, inginer și naturalist, o personalitate intelectuală complexă, tipică pentru epoca în care a trăit. Ceva mai tîrziu, un medic, german de această dată, Franz Mesmer (1734-1815), inventatorul metodei de tratare a pacienților prin hipnoză, a făcut un pas înainte teoretizînd existența unei energii naturale, prezentă atît în ființele vii, cît și în obiectele neînsuflețite, o energie pe care el o credea transferabilă. Mesmer a numit această energie „magnetism animal”. Teoriile lui și cele ale lui Swedenborg au alimentat esența a ceea ce avea să devină „doctrina” spiritistă: convingerea că, după moarte, conștiința umană (spiritul) continuă să existe și că aceasta încă se mai poate manifesta în lumea celor vii, prin intermediul unei forme de energie. Denumită ulterior ectoplasmă (tot de un medic, francezul Charles Richet), această substanță energetică, despre care se presupunea că e emanată de un medium în cursul ședinței de spiritism și că ar putea reprezenta legătura posibilă dintre lumea morților și lumea celor vii, a aprins imaginațiile multor fizicieni ai epocii. Nu puțini au fost cei care s-au încăpățînat să îi demonstreze existența, știut fiind că, în știință, demonstrația reușită este cea care face diferența dintre realitate și fantasmagorie.
Pentru a proba teoria magnetismului animal, Mesmer însuși a recurs la o idee originală: în 1774, el i-a administrat uneia dintre pacientele sale (o femeie suferind de isterie, „boala” epocii) un preparat care conținea fier, apoi i-a atașat magneți de extremitățile corpului și i-a cerut să descrie ce simte. Fiindcă pacienta a descris traiectoria unor presupuși „curenți” care îi străbăteau corpul și s-a declarat vindecată pentru cîteva ore de simptomele pentru care era tratată, Mesmer a considerat experimentul un succes. În secolele următoare, savanții deveniseră însă ceva mai exigenți cu ei înșiși și aveau la dispoziție mijloace mai elaborate cu ajutorul cărora își puteau desfășura experimentele. Unul dintre cei atrași de teoria unei energii spirituale, care continuă să se manifeste și după moartea indivizilor, a fost Thomas Edison. Potrivit confesiunilor făcute în 1920 unor jurnale americane, inventatorul electricității lucrase o bucată de vreme la nimic mai puțin decît o... „mașinărie a fantomelor”, un aparat care să îi permită să capteze vocile celor morți. Proiectul aparatului nu s-a păstrat în arhiva savantului, iar eforturile de a-l regăsi după moartea sa au eșuat, ceea ce ne lasă să presupunem că, în ultimă instanță, nici acest experiment nu s-a dovedit chiar un succes.
Dar, pînă la consacrarea invențiilor lui Edison, societatea victoriană și Parisul Belle Époque trăiau sub fascinația unei alte mari descoperiri științifice: fotografia. Victorienii adorau goticul și fotografiile macabre: un obicei curent în familiile cele mai respectabile era acela al „ultimei fotografii”, în care decedatul, îmbrăcat, fardat și așezat într-o poziție care să-l facă să arate de parcă ar fi fost încă viu, era fotografiat în mijlocul membrilor familiei. În acest context, ideea de a capta imaginea spiritelor în cursul așa-numitelor séances probabil că nici măcar nu li s-a părut prea extravagantă. Încercări s-au făcut peste tot, nu doar în Marea Britanie, ci și în Franța, în Germania, în Spania, în Rusia și în patria spiritismului, Statele Unite. Numai că rezultatele n-au fost nici de această dată prea satisfăcătoare. Iar escrocheriile spectaculoase, aducătoare de mulți bani, continuau să se multiplice, profitînd de credulitatea publicului. În 1881 s-a înființat deci la Londra o asociație, denumită Societatea de Cercetări Fizice, al cărei scop era tocmai acela de a examina din punct de vedere științific prestațiile celor mai cunoscute medium-uri ale vremii și de a demasca, acolo unde erau constatate, cazurile de șarlatanie, separîndu-le astfel de cele care ar fi putut fi considerate experiențe extrasenzoriale „reale”. La originea înființării acestei asociații se aflau un jurnalist, Edmund Rogers, și, din nou, un medic, William F. Barrett.
Totuși, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, aura științifică a spiritismului începuse deja să se erodeze, iar ceea ce a mai rămas din el ținea mai mult de spectacolul senzațional (aducător de mulți bani pentru cei care îl practicau) și de reuniunile mondene. Cel mai cunoscut medium al secolului al XIX-lea, Elena Petrovna Blavatsky, era o rusoaică emigrată în SUA, a cărei biografie s-a dovedit a fi o împletire confuză de adevăr și minciună aducătoare de profit. Potrivit propriilor sale relatări, Blavatsky călătorise în Tibet, în India, în Egipt și Palestina, alimentîndu-și astfel cunoștințele de teosofie direct de la sursa filosofiilor orientale. A scris chiar și o carte, Isis dezvăluită, pe care a publicat-o în 1877 și despre care pretindea că fusese scrisă la inspirația unei a doua conștiințe, prezentă în mintea sa. În 1875, Blavatsky înființase, alături de alți adepți ai săi, o asociație denumită Societatea Teosofică, al cărei președinte a devenit Henry Steel Olcott, un jurnalist care declara că fusese impresionat de calitățile ei paranormale. Gloria sa de medium s-a consolidat ulterior în Europa, în special la Paris și la Londra, unde oficia ședințe de spiritism beneficiind de o asistență cît se poate de selectă. Soții Pierre și Marie Curie, spre exemplu, au intrat pentru prima dată în contact cu spiritismul la una dintre ședințele ei. La Londra, Blavatsky s-a declarat dispusă să se supună probelor Societății de Cercetări Fizice pentru a demonstra că abilitățile ei paranormale nu erau o înșelătorie și, oficial, le-a trecut. Însă un scandal izbucnit cu această ocazie între conducerea societății și contabila acesteia, acuzată de delapidare de fonduri, a adus în prim-plan existența unor scrisori secrete, care păreau să dovedească complicitatea unora dintre membrii Societății la înșelătoria practicată de Blavatsky. Controversata carieră a Elenei Blavatsky rezumă foarte bine esența percepției spiritismului în epoca sa: mirajul exercitat de acesta, nu doar asupra oamenilor de rînd sau a boemei artistice, ci și a unui număr însemnat de oameni de știință, întreținut de convingerea că, între lumea vizibilă și cea invizibilă, granițele erau permeabile, iar omul modern era perfect capabil să le transgreseze.
Cititorul român ar fi, probabil, dezamăgit dacă la sfîrșitul acestui scurt excurs în bogata istorie a spiritismului n-am aminti și despre adepții lui autohtoni, dintre care cei mai cunoscuți au fost B.P. Hasdeu și regina Elisabeta. Dar, cum știm, nici la noi lucrurile nu s-au sfîrșit, în fond, tocmai bine: participant activ la ședințele de spiritism ale mătușii sale, tînărul principe moștenitor Ferdinand a sfîrșit prin a se îndrăgosti de favorita regală, Elena Văcărescu, foarte apreciată la Curte pentru calitățile ei de medium. A fost începutul unuia dintre cele mai furtunoase episoade din istoria regalității românești, cel care i-a adus exilul definitiv Elenei Văcărescu și, mai mult, exilul vreme de cîțiva ani al însăși reginei Elisabeta. O dovadă în plus că, în absența pasiunii aparent bizare pentru contactarea lumii morților, istoria Europei secolului al XIX-lea ar fi putut, cine știe, să fie mai puțin tumultuoasă, dar ar fi fost și mult mai plicticoasă. La urma urmei, ce-ar fi omul fără aspirația către ceva mai înalt, mult mai înalt decît lumea mărginită pe care o poate vedea?
Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o, Editura ART, 2024.
