Este apa H2O? Știința contemporană, în speță chimia, ne spune că da. Este apa doar H2O? Iarăși, dacă vorbim de apa pură, da, aceasta îi este compoziția chimică. Atunci, în ce circumstanțe ar putea să fie apa mai mult? Cum înțelesul este dat de context, dacă schimbăm contextul, atunci și apa va avea și alte semnificații. Astfel, de exemplu, în context mistic sau religios, apa înseamnă viață, purificare și transformare. Prin „scufundarea” simbolică în apă, alchimistul explorează subconștientul și se pregătește pentru iluminare. În multe tradiții spirituale și filozofii esoterice, apa este considerată un mediu capabil să transporte energie subtilă sau „forță vitală”. De exemplu, atît în tradiția chineză, cît și în cea indiană, apa este un conductor important al energiei vitale (chi, respectiv prana), simbolizînd fluxul natural al vieții. Apa ajunge astfel să fie văzută și asociată cu energie, informație, vibrație și uneori avînd chiar memorie. Interesant este că aceste ultime determinări vin chiar de la oameni cu pregătire științifică.
În 1988, imunologul francez Jacques Benveniste a propus ideea că apa are „memorie”, că ar putea păstra informații despre substanțele care au fost odată dizolvate în ea, chiar și după ce substanțele au fost eliminate complet. Această teorie a fost folosită pentru a explica mecanismul din spatele homeopatiei, unde diluțiile extreme ar avea un efect datorită „amprentei” substanței active lăsate în apă. Ideea de „memorie a apei”, deși nevalidată științific, a rămas în conștiința colectivă și chiar a prins rădăcini în societatea contemporană.
Cam în aceeași perioadă, Masaru Emoto, un cercetător japonez, a popularizat ideea că apa poate înregistra și reflecta intențiile, emoțiile sau informațiile sub forma cristalelor de gheață. Acesta susține că, dacă apa este expusă la cuvinte pozitive, muzică armonioasă sau gînduri binevoitoare, ar forma cristale de gheață frumoase și simetrice. Pe de altă parte, dacă apa este expusă la cuvinte negative sau energii distructive, ar forma cristale distorsionate sau inestetice. Emoto a publicat mai multe cărți, cea mai faimoasă fiind The Hidden Messages in Water care a devenit un bestseller internațional, captivînd publicul prin imagini superbe cu cristale și prin mesajul despre puterea gîndurilor și a emoțiilor. Ideile lui Emoto au fost repede absorbite în cercurile spiritualiste ale mișcării New Age. S-a ajuns astfel, pe baza teoriilor lui, să se organizeze în diverse părți ale lumii rugăciuni colective pentru purificarea apei.
De ce atrag astfel de idei? Mulți adepți ai mișcării New Age, de exemplu, sînt nemulțumiți de super-industrializarea și tehnologizarea noastră contemporană, căutînd alternative spirituale sau naturale și criticînd acerb globalizarea și materialismul epocii moderne. Zona aceasta gri între știință riguroasă și pseudoștiință este cvasi-știința. Deși uneori poate contribui la explorarea unor idei noi și la extinderea frontierelor cunoașterii, aceasta riscă să fie utilizată greșit sau să fie confundată cu știința autentică. Ideile despre energii subtile, cristaloterapie sau misticism cuantic oferă o senzație de mister și putere personală, foarte atractivă pentru cei care doresc răspunsuri alternative. Problema este că astfel de idei duc de cele mai multe ori la refuzul medicinei moderne în favoarea terapiilor alternative și pot avea consecințe foarte grave precum refuzul vaccinurilor sau acceptarea unor tratamente strict naturiste pentru boli grave precum cancerul. Știința este înlocuită cu credința. Ideea de bază este că spiritualul poate schimba materialul. Spiritualitatea noastră, ca într-o mistică alchimică, poate influența și chiar schimba materialitatea lumii noastre. Trezirea în conștiință, cunoașterea noastră subiectivă, a emoțiilor și gîndurilor noastre, ne este de ajuns. Subiectivul bate obiectivul.
Pe de altă parte, mai avem parte de o altă „trezire”, de o trezire socială, a conștiinței colective. Relația dintre mișcarea Woke și pseudoștiință este mai subtilă decît în cazul altor mișcări, cum ar fi New Age. Mișcarea Woke, axată pe justiția socială, egalitate și combaterea opresiunii, se bazează adesea pe cercetări academice și sociologice. Totuși, în unele cazuri, ideile sau practicile promovate în numele mișcării Woke sînt criticate deoarece se bazează pe interpretări selective ale datelor, exagerări ale lor sau utilizează concepte care nu au un suport științific solid. Știința este înlocuită cu ideologia. Iar ideologia ne spune fără tăgadă ce este adevărat, bun și frumos. Restul nu mai contează, restul trebuie eliminat, de unde și această înfiorătoare „cancel culture”.
Atît în New Age, cît și în Woke se pune un accent puternic pe experiența individuală și pe „adevărul personal”. Subiectivitatea noastră bate obiectivitatea. Or, știința este obiectivă. Rezultatul acestui demers este astfel simplu: știința trebuie înlocuită întrucît este compromisă ideologic, este machistă, este colonialistă... etc. Toate acestea duc la relativism și încurajează subiectivismul. Se ajunge la a crede în ceva pentru că este absurd, pentru că este împotriva științei și rațiunii. De ce? Pentru că știința și rațiunea sînt ale vechiului sistem și acesta trebuie înlocuit. Știința este amputată și subordonată ideologiei. Ideologicul și subiectivismul determină ontologicul. Ești ceea ce crezi că ești. Dacă azi te simți femeie, ești femeie. Mîine poți fi bărbat, și tot așa. Determinarea genului nu mai e dată de biologia ta, e psihologică și ideologică. Se ignoră astfel complexitatea biologică și genetică în favoarea unui constructivism social absolut. Orice idee care nu se aliniază cu narațiunile promovate trebuie înlăturată. Astfel se ajunge la teribila „cancel culture”. Exact la fel cum se ardeau cărțile și tablourile în piața publică în perioada Inchiziției sau a Gărzilor Roșii ale revoluției culturale chineze, la fel și acum, orice contrazice ideologia trebuie cenzurat și eliminat. Savonarola trăiește, Mao Zedong la fel.
Teoriile conspiraționiste ne spun că lumea e mai mult decît ce se vede, că cei inițiați au acces la un adevăr absolut. Foarte frumos, și Platon ne spunea cumva același lucru, că natura adevărată este a inteligibilului și nu neapărat a vizibilului. Dar, poate prevăzînd unde se poate ajunge, Aristotel ne trage ontologic de mînecă și ne spune că inteligibilul (formele, ideile) este dependent de existența vizibilului (empiric). Acordarea de realitate se face prin apelul la fapte, la lumea sensibilă. Testul suprem în știință este să putem valida empiric un experiment, acesta fiind reproductibil, în sensul în care la aceleași date experimentale trebuie să avem aceleași rezultate empirice.
Cînd ideologia Woke se întîlnește cu religia New Age, pe fondul teoriilor conspirației, avem parte de ceea ce se numește „noul obscurantism”. Știința, adevărul și rațiunea sînt fie anulate, fie puse la zid. Cred că cel mai important lucru ce caracterizează această eră obscurantistă este neîncrederea în sistem, în instituțiile sale.
Avem parte astăzi de o neîncredere acută în instituții politice (Guvern, Parlament, Președinție, ministere, în genere în autorități publice) și în instituții sociale: profesorul, doctorul, judecătorul, omul de știință, în genere intelectualul sau, și mai general, specialistul. Nu mai avem încredere și chiar nici nevoie de specialist ca deținător al cunoașterii, căci cunoașterea, odată cu Google, s-a democratizat, este accesibilă și la îndemîna tuturor. Mai mult, odată cu accesul la Inteligența Artificială avem și sinteze de cunoaștere, sinteze așa-zis „inteligente”. Dar problema este că aici nu avem, de fapt, cunoaștere, deoarece cunoașterea nu este doar informație, este informație structurată. Dar nu structurată de altcineva, ci structurată de mintea noastră în urma interacțiunii cu informația. De aceea, învățarea nu se rezumă la memorare, învățarea înseamnă drumul cunoașterii plus ținta lui pusă într-un context. Înseamnă relații, conexiuni între diversele lucruri învățate. Doar așa putem spune că educația reușește să își atingă ținta, căci ținta ei este înțelegerea universului nostru. Un om educat înțelege mai bine mediul în care se află: familie, profesie, societate etc. Unul care a trecut prin educație doar memorînd lucruri este un inadaptat, deoarece acesta este pierdut, de fapt, într-un mediu pe care nu îl înțelege. Problema societății contemporane este că acești neadaptați sînt din ce în ce mai mulți. Ei sînt frustrați și, neînțelegînd mediul, dar dorind să se adapteze cumva, vor să schimbe mediul. De aici și o puternică dorință de a schimba sistemul și valul acesta reformist, antisistem și antiglobalist.
Psihologic, avem de-a face cu binecunoscutul efect Dunning-Kruger, în care sîntem captivi unei erori de apreciere: cu cît știm mai puțin, cu atît psihologic credem că știm mai mult. Și atunci, foarte ușor, înlocuim și acoperim cunoașterea specialistului cu frînturi de informație de pe Internet sau obținută de la false instanțe epistemice. Este o epocă în care avem din ce în ce mai mulți guru și șamani digitali, oameni care știu cum stă treaba și spun lumii „adevărurile lor”, iar lumea îi urmează orbește, hipnotizată de sunetul limbii lor. Este un soi de magie colectivă similară cu cea din povestea „Fluierul fermecat“ a fraților Grimm, cînd vraja sunetului unui fluier a făcut copiii să-l urmeze orbește pînă la dispariție.
Social, avem parte, așa cum spuneam mai înainte, de conjuncția între o ideologie de tipul Woke cu o religie de tipul New Age, ambele înlocuind adevărul științific cu adevărul lor. Acest post-adevăr este marca contemporană a postmodernismului, în care discursul și rațiunea noastră nu mai trebuie să fie ancorate în adevăr, căci oricum acesta este subiectiv și relativ. Important este să îmi găsesc adevărul meu, adevărul sensibilității și emotivității mele și să-l impun și celorlalți.
O altă cauză care a dus la această gaură neagră obscurantistă ce absoarbe din ce în ce mai multe minți în ea este dată de efectul rețelelor sociale. Acestea nu au dus la mai multă cunoaștere sau interacțiune socială de calitate, din contra, acestea ne însingurează ca oameni și ne izolează. Ne închid în bule epistemice în care nu auzim decît ecourile a ceea ce vrem să auzim. Teoretic, ne e bine, căci ideile noastre sînt confirmate acolo, dar asta nu înseamnă că realitatea din acea bulă epistemică este singura realitate, deoarece mai există multe alte bule de acest fel.
Ca și în cazul copiilor dezrădăcinați care și-au pierdut familia, tot așa și un popor scufundat în obscurantism încearcă să se ancoreze în istoria lui, pe care o mistifică pînă la idolatrizare. Astfel că niște figuri marcante din istoria națională ajung adevărați eroi supranaturali, figura lor fiind un reper pentru o populație care orbecăie prin negura istoriei. Sub povara unui prezent confuz și bolnav, terapia istorică prin recursul la trecutul mai bun este clară. Așa cum uneori cumpărăm lucruri de care nu avem nevoie și vorbim chiar de o terapie prin shopping, la fel am ajuns, la nivel social, la nevoia unei terapii printr-o schimbare cu orice preț. Schimbarea de dragul schimbării.
Majoritatea părinților critică vehement școala cu copilul de față. Or, nu îi poți cere celui mic să respecte școala, cu tot ce presupune acest lucru, și tu să desființezi școala la fiecare pas. La fel și cu doctorii, judecătorii și așa mai departe. Nu poți desființa medicina sau Justiția și după aceea să îi ceri copilului să aibă încredere în doctori și judecători. Nu, el se va trata singur, își va face singur dreptate. Și astfel, încet-încet, pe rînd, sisteme și instituții fundamentale din societatea noastră sînt sub asaltul contestării și al schimbării.
Ce e de făcut? Cred că, în primul rînd, trebuie să populăm iar agora cu rațiune și adevăr, cu o cultură a dialogului și respect pentru interlocutor. Acest lucru presupune o ieșire din turnurile noastre lingvistice de fildeș și o încercare de a prezenta lucrurile clar, răspicat și articulat. Știința și adevărul trebuie cultivate și explicate, ele nu se impun de la sine. Trebuie să promovăm sistematic gîndirea critică și o educație bazată care încurajează înțelegerea și căutarea adevărului științific. Jurnalismul nu mai trebuie să fie doar prizonierul rating-ului, ci să își înțeleagă și misiunea sa social-educativă. Profesorul nu trebuie doar să livreze și să testeze informații, ci trebuie să ne facă să dorim să învățăm. Doctorul trebuie să devină mai empatic, să vadă omul din pacient, iar judecătorul trebuie să își motiveze sentințele, astfel încît să se înțeleagă de ce dreptatea a fost împărțită așa. Pe scurt, trebuie să reajungem la o cultură a dialogului și a respectului pentru alte opinii și viziuni. Trebuie să încurajăm dezbaterilor constructive și să descurajăm linșajele colective. Și toate acestea trebuie sădite în școală și consolidate în societate.
Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București.
