Stilul tîrziu al lui Leonard Cohen

Un faimos gînditor şi muzician, Theodor W. Adorno, a scris un eseu despre Beethoven în care pornea de la constatarea relativ simplă şi banală că în cazul creatorilor, la un moment dat, spre sfîrşitul vieţii, intervine o anumită oboseală. În studiul pe care l-a dedicat lui Beethoven, Adorno a încercat să spună că, dimpotrivă, există o bătrîneţe care îşi menajează nu numai energia, dar îşi păstrează forţa de expresivitate şi el exemplifica cu ultimele cinci sonate pentru pian ale lui Beethoven, care par să fie scrise în plenitudinea creaţiei lui. Iată ce spune Adorno în cele 10-12 rînduri pe care le-am selectat: „Maturitatea unui artist important nu e precum cea a fructelor. Acestea nu sînt de obicei rotunde, ci mai degrabă cu zbîrcituri şi chiar sfîşiate. Îşi pierd dulceaţa şi devin neatrăgătoare. Nu mai pot să dea nimic din armonia pe care a obişnuit estetica clasică să o pretindă operei de artă, iar urmele pe care le poartă sînt mai mult cele ale istoriei decît ale creşterii. Explicaţia obişnuită este că ele sînt produsele unei subiectivităţi sau personalităţi care se articulează pe sine fără a accepta vreun compromis şi care, de dragul propriei expresii, distruge rotunjimea formelor convenţionale, frînge armonia într-o disonanţă a propriei suferinţe şi dispreţuieşte farmecele preamăririi de sine a spiritului eliberat. Asta împinge creaţiile tîrzii la limitele artei, ducîndu-le mai aproape de document.”

Aş reţine din fragmentul acesta mai ales ultima afirmaţie, după descrierea pe care a făcut-o maturităţii artistului care s-ar confunda cumva cu aceea a unui fruct tîrziu, fruct care nu mai are poate dulceaţa şi nici forma atrăgătoare pe care le ştiam dinainte. Deci aş reţine mai ales ideea aceasta că în creaţiile multor artişti, în ultima fază, apare ideea de împingere în prim-plan a ideii de „document” și opera de artă devine un fel de autobiografie a artistului. (...)

Îmi propun aşadar, pornind de la acest sumar cadru teoretic, să analizez creaţia unui compozitor binecunoscut şi iubit de mulţi dintre noi, asigurîndu-vă că nu este un act blasfemic  să sărim de la Beethoven la Cohen. Eu cred că există o zonă de contact, o zonă de comunicare a artei care devine din ce în ce mai mult artă populară, în care e loc pentru toată lumea. Şi atîta vreme cît e vorba de creaţii care ne comunică ceva, care ne spun lucruri esenţiale despre viaţă şi chiar despre noi, acestea sînt în mod egal valabile. (...)

Leonard Cohen a murit în 2016, pe 7 noiembrie. Trei săptămîni mai devreme s-a declanșat un fel de ceartă între susţinătorii lui Bob Dylan şi unii guralivi care spuneau despre Nobelul pentru literatură care i se acordase pe 16 octombrie 2016 lui Bob Dylan că poate l-ar fi meritat mai mult Leonard Cohen, pentru că este „mai scriitor”. N-am să intru în această polemică pentru că motivaţia juriului mi s-a părut pe cît de lipsită de relief, pe atît de clară. (...) În mod cert, Leonard Cohen şi-a cultivat toată viaţa imaginea de poet şi identitatea de scriitor. Mi-aduc aminte de un interviu de pe la sfîrşitul anilor ’90 din The New York Times, în care reporterul l-a întrebat cu ce se ocupă și el a spus: „Înnegresc pagini” („I blacken pages“). Am înțeles, atunci, imediat că el îşi asuma literatura mai mult decît ca pe o profesie, şi-o asuma ca pe o vocaţie. (...)

Leonard Cohen a trasat din prima clipă, de la primele lui cîntece, de la primele lui versuri o linie pe care n-a părăsit-o niciodată. Şi atunci intru puţin în contradicţie cu teza de la care am pornit, că ar exista cumva un stil tîrziu al lui Leonard Cohen, de vreme ce acel stil de început nu diferă în mod substanţial. Şi totuşi, el diferă. (...) E adevărat, poemele vechi aveau o răceală, o detaşare pe care ulterior a eliminat-o prin simplificare, ieșind din acea postură abstract-filozofică (Leonard Cohen a făcut studii de filozofie şi chiar a fost o scurtă perioadă asistent la Universitatea din Montréal). Dar ultimele creaţii ale lui păstrează un fel de magnetism al interacţiunii între ceea ce era iniţial prezentat ca o formă abstractă de comunicare cu lumea și o comunicare directă cu moartea, care este îmblînzită şi tratată ca un tovarăş de taclale. În ultimul său disc, Anthem, el are chiar îndrăzneala să exclame „Hineni!”, adică „Sînt pregătit, Doamne!”. Nu mai avea nici un fel de iluzie că lucrurile vor continua. (...)

Leonard Cohen a trăit un paradox. Deşi locuia împreună cu acea întreagă generaţie extraordinară de cîntăreţi, de folkişti, de poeţi, de la Allen Ginsberg pînă la Kris Kristofferson, pînă la Janis Joplin, într-un hotel de pe strada 23 din New York, care se numeşte Chelsea Hotel şi e evocat de Cohen într-o piesă splendidă a lui, și era recunoscut de acest cerc de supervedete, n-a avut nici un pic de succes. Toţi ştiau că e minunat, că e un poet magnific care cîntă dumnezeieşte, dar ani în şir el nu şi-a putut domina timiditatea și n-a putut să urce pe scenă. Gloria i-a venit tîrziu, la aproape 60 de ani, și chiar în acei ani de glorie au fost ocazii în care şi-a întrerupt spectacolele. Succesul a venit pentru Cohen după o trudă inimaginabilă, care l-a costat din punctul de vedere al existenţei, cu frustrări şi cu o întîrziere care ar fi mutilat pe oricine din punct de vedere artistic şi, probabil, chiar l-ar fi anulat uman.

Abia în 1992, cu albumul The Future, a ajuns în topuri, aşa cum ar fi meritat. E adevărat că din anii ’66-’67 pînă în ’92, Cohen a avut un grup de fani devotați. A avut o bază serioasă de public care l-a şi menţinut în viaţă în ţările nordice, în Franţa și în Spania, el fiind un mare iubitor al culturii spaniole. Dar totuși, pînă în 1992, Cohen era unul dintre miile de artişti care-şi duceau viaţa de azi pe mîine.

Împrejurările care i-au schimbat destinul ţin şi de modificarea paradigmei sociale şi politice din Statele Unite, unde se aştepta reîntoarcerea la putere a democraţilor. Eu nici azi nu sînt sigur că la mijloc nu e o neînţelegere. Cîntecul „Democracy” de pe acel disc din 1992, pe care Partidul Democrat şi l-ar fi dorit imn de campanie, nu e nici pe departe o exultare a democraţiei. Din contra, e o demistificare a iluziilor care au venit cu o întreagă generaţie de pretinşi rebeli. Am să citez doar cîteva versuri în traducerea mea, brută şi brutală: „Ea, democraţia, vine printr-o crăpătură în zid, / Vine dintr-o revărsare vizionară de alcool, / Din aiuritoarea Predică de pe munte / Pe care nici măcar nu am pretenţia să o înţeleg“. Puneţi în contrast aceste lucruri cu atotştiinţa politicienilor, care înţeleg şi ştiu totul mai bine decît oricine! În ce măsură aveau aceste versuri de-a face cu asaltul democraţilor asupra Casei Albe? În nici un fel, dar evident nu mesajul îi interesa pe managerii de campanie, ci ritmul săltăreţ al cîntecului. Şi aici Cohen face notă discordantă, pentru că majoritatea melodiilor lui sună cu totul altfel decît acest cîntec foarte ritmat, tropăitor, i-aş spune, după standardele coheniene.

Leonard Cohen a cultivat încă de la început şi pînă la sfîrşitul vieţii o muzică dinadins monotonă, bazată pe armonii simple care, însă, au un efect hipnotic – pur şi simplu, nu mai poţi să scapi de ele. Din repetitivitate şi dintr-o monotonie sfîşietoare, Leonard Cohen a reuşit să creeze artă, şi încă o artă foarte atent controlată. Am adesea impresia că, înainte de a fi nişte cîntece, acestea par nişte mantre. Ele împing pînă la marginea prăpastiei drama unei minţi rafinate, care e suprasaturată de experienţe care iniţial erau culturale şi ulterior religioase, care se află într-un perpetuu conflict cu dorinţele simple, dar irepresibile ale inimii şi ale trupului. În felul acesta, eu cred că cele mai bune cîntece ale lui Cohen ating dimensiunea unor litanii care au însă şi o senzualitate metafizică, gata să explodeze în auzul ascultătorilor, deşi multe dintre ele sînt aproape inaudibile. (...)

Psihologii spun că bătrîneţea aduce cu sine renunţarea la multe din însuşirile care în alt context au constituit chiar farmecul, originalitatea şi consistenţa realizărilor artistice. În cazul lui Cohen, acest lucru a fost vizibil mai întîi în scrierile poetice. Există totuşi o diminuare – mă contrazic un pic pe mine, pentru că mă contrazic textele şi mă contrazice realitatea. Eu aş vrea să fi avut un Cohen egal cu sine de la un capăt la altul, dar nu s-a întîmplat aşa. Produsul său finit este, însă, întotdeauna o perfectă asamblare de text şi de muzică. (...)

La început, muzica şi cuvintele au apărut simultan. Apoi a existat o perioadă în care la început a fost muzica şi a căutat textele. În ultima etapă au existat mai întîi textele, poeziile – avem dovada, căci ele sînt publicate în volume – şi apoi au fost transpuse în formă muzicală. Această preexistență a textului este imediat detectabilă în CD-ul postum Thank you for the dance. De ce Cohen, care a fost un prizonier al muzicii, a ţinut la urmă să mulţumească pentru dans? Explicația mea este că avem aici o trimitere religioasă la acel dans evreiesc cu cartea, cu Tora, care e una din formele comunicării cu Dumnezeu. Astfel, Leonard Cohen vorbeşte simultan în două limbi – limba poeziei şi limba muzicii – într-o emisie fonică ce permite topirea uneia în alta, fără însă ca ele să-şi piardă identitatea. Din acest motiv a fost foarte uşor ca el să-şi publice textele de lyrics – deci nu de poems! – ca volume independente de poezie şi să fie receptate ca atare, ca o poezie de foarte bună calitate. (...)

Pentru a înţelege ultimele poeme ale lui Leonard Cohen şi caracteristicile „stilului tîrziu” ale scrisului său, e probabil necesar să amintim de începuturile sale. A fost, cum spuneam deja, student la McGill şi a intrat sub influenţa unui grup de tineri care erau seduşi de flacăra poeziei moderniste, adică de poeţi ca Ezra Pound, Wiliam Carlos Wiliams, care erau idolii lor, dar şi de Charles Olson, care este inventatorul aşa-numitului „metru poetic”, adică acel vers care corespunde respiraţiei celui care îl rosteşte. Or, această tehnică avea să devină decisivă în arta lui Leonard Cohen, în care versurile sînt perfect suprapuse melodiei.

Aş mai adăuga aici o influenţă care a fost importantă şi o spun şi cu un caracter anecdotic, şi anume influenţa lui Irving Layton, pe numele lui Israel Pincu Lazarovici din Tîrgu Neamţ, considerat şi azi unul dintre cei mai mari poeţi canadieni din generaţia lui Allen Ginsberg şi chiar puţin dinaintea lui, la care – şi aici eu am recunoscut și la Cohen – există un amestec uluitor de vizionarism profetic şi de sexualitate dezlănţuită. (...)

Există, de la început pînă la capăt, un amestec dionisiac şi, aş zice, un civism, o beţie a simţurilor care este dublată întotdeauna de o datorie morală. Din acest punct de vedere, Cohen a devenit din ce în ce mai evreu – asta, desigur, după etapa despre care s-a scris atît de mult, în care a cochetat, de fapt chiar a fost călugăr budist. În această ultimă fază a creaţiei lui, apare o diferenţă marcantă, poate fi vorba de un stil tîrziu, dar care nu e neapărat un stil de a scrie şi de a compune, ci un stil al existenţei. În această ultimă perioadă a vieţii lui, Cohen a fost, dincolo de orice, un om credincios sau, mai bine zis, un om aflat în căutarea credinţei, un fel de Seymour Glass al lui J.D. Salinger, dar cu mai mult umor şi cu o mai domoală obsesie a absolutului.

Cohen a citit şi a respectat toate religiile. În adîncul fiinţei sale a rămas însă mereu evreu. Dumnezeul pe care-l venera era, din cîte-mi dau eu seama, mai degrabă un partener de dialog, poate chiar un alter ego, la care se raporta cu toată seriozitatea şi dragostea, cu toată puterea lui nu de a crede, ci de a se răzvrăti. Şi ăsta e un lucru esenţial dacă vrem să-l înţelegem. Ascultaţi, de pildă, „Hallelujah” şi veţi afla cîte ceva despre acest amestec de dragoste şi răzvrătire care e creaţia lui Leonard Cohen. Ca să nu mai vorbesc despre ultimul lui disc, You wanted darker, unde pur şi simplu negociază cu Dumnezeu, unde ajunge la o intimitate atît de mare cu Dumnezeul lui, încît aproape se luptă cu El. Este o luptă în care, ştiindu-se deja învins, Leonard Cohen devine învingător prin faptul că nu se opune. (..)

Toate aceste contradicţii cred că se limpezesc în ultimele creaţii. Stilul tîrziu e la Cohen un stil al acceptării, al resemnării înţelepte şi al retragerii în adîncimile propriei intimităţi intelectuale, religioase, filozofice şi, finalmente, fizice. (...)

(Fragment din conferința susținută de Mircea Mihăieș în cadrul Conferințelor Dilema de la Arad, pe data de 30 martie 2024. Editarea impusă de trecerea de la oralitate la textul scris a fost realizată de redacție.) 

Foto: C. Hord