Subit, cu multă vreme în urmă

Dacă vei căuta în catalogul unei biblioteci cuvîntul „subit” (sau sinonime precum „brusc”, „surprinzător”, „neașteptat”), vei da, într-o primă instanță, peste două mari categorii de cărți: cele medicale, despre „moartea subită”, și cărțile-manual de consiliere psihologică, adresate celor care au trecut prin pierderea neașteptată a unei persoane apropiate. Ambele categorii au în comun același protagonist: inima – „organul” morții subite, dar și sediu al afectelor și stărilor sufletești. Subitul descrie, în fond, bruschețea unei apariții sau a unei dispariții. Dar pot fi începutul și sfîrșitul altfel decît subite și surprinzătoare?

Există și alte evenimente surprinzătoare care au în centru virtuți ale inimii. Revelația, mîntuirea, căința, convertirea, inspirația sînt prefaceri care survin nu întotdeauna (și nu neapărat) atunci cînd ți le propui, ci la momentul potrivit – subit, chiar dacă nu întîmplător. John R. McRae vorbește despre bătălia care se poartă în sînul celor mai multe religii între „subitism” și „gradualism”. În budismul chan, bunăoară, „iluminarea subită” e atinsă prin „credința patriarhală” („golirea” instantanee a minții prin meditație, în vederea identificării cu Buddha – calea mistică, putem spune), în vreme ce la „iluminarea graduală” se ajunge prin „credința doctrinală” (sau practic-procedurală: asceză, rugăciuni, ritualuri, viață monahală etc.). Dar „iluminarea subită” trebuie să preceadă întotdeauna „practica graduală” – altfel, aceasta din urmă e ortopraxie golită de sens (Park Sung-bae).

Vorbind de iluminarea subită, în școala japoneză de budism Zen Rinzai, maestrul îi administrează învățăcelului care pierde „firul meditației” (prin somnolență, postură greșită, lipsă de concentrare) o lovitură subită de baston (keysaku), o „sperietură” menită să-l trezească, să-l readucă pe calea iluminării (satori).

Trecînd de la inimă la minte, medicul britanic John Langdon Down (cel care a studiat pentru prima oară sindromul care îi poartă numele) e și primul cercetător care a descris în anul 1887 „sindromul savantului” (numit inițial „idiotul savant” sau „autistul savant”): prezența subită, inexplicabilă, a unor abilități excepționale la unii pacienți cu tulburări de spectru autist (TSA). După mai bine de un secol, psihiatrul Darold A. Treffert analizează în cartea sa Islands of Genius (2010) o serie de cazuri de „savanți subiți” – persoane cu TSA, pacienți care au suferit accidente sau traumatisme cranio-cerebrale, dar și „epifanii ale talentului”, persoane „normale”, sănătoase, care s-au trezit într-o bună zi cu o nouă, excepțională, înzestrare. Laurence Kim Peek, un bărbat cu „sindromul FG”, care a inspirat personajul Raymon Babbitt din filmul Rain Man (1988), memorase în detaliu 12.000 de cărți; un grup de doisprezece vîrstnici cu demență frontal-temporală au dezvoltat, odată cu evoluția bolii, abilități artistice și muzicale neașteptate, unii dintre ei la un nivel foarte înalt; chirurgul ortoped Tony Cicoria (din volumul Musicophilia de Oliver Sacks) dezvoltă, după ce supraviețuiește unei lovituri de fulger, o neașteptată obsesie pentru muzica clasică, compune o sonată vastă și devine un muzician profesionist, fără să-și piardă competența medicală...

De unde provin aceste înzestrări latente? Cum poți stăpîni dintr-odată lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată? Ce anume ar putea explica acest fenomen? Anamneza platoniciană? Subconștientul colectiv jungian? Sau să fie vorba, se întreabă Treffert, evocînd epigenetica, de o memorie genetică, de un „software” care formulează și transmite cunoștințele și amintirile genetice pe care savanții prodigioși par să le posede și să le manifeste în mod înnăscut?

Subitul e perceput îndeobște ca un spectru al viitorului; viitorul, se spune, aduce surprize. Și totuși, în atîtea situații, subitul pare să aibă o componentă imanentă. Iluminarea subită e prezentă din capul locului, precedă iluminarea graduală; înzestrări și talente neașteptate par să preexiste în stare latentă, ieșind uneori la suprafață pe neștiute căi; la nivel istoric, „surprizele” prezentului sînt adesea recrudescențe ale unui trecut prost asimilat.

E, pînă la urmă, subitul ceva nou, care vine asupra noastră din afară sau e doar o epifanie, o survenire a unei realități insondabile, aflate dintotdeauna în și dincoace de noi?