Take a seat, my love!

Autobuzul oprește în fața mea. Nimeni nu se clintește. Nici măcar eu. Sîntem vreo nouă oameni care așteptăm în ploicica măruntă și nevinovată a unui februarie blînd, înșirați unul după altul, la distanță de juma’ de metru. Fiecare plutind serafic în spațiul lui personal, fără grija că cineva ar putea să-l invadeze sau să-i uzurpe dreptul de a urca în spațiul cald, confortabil, al transportului în comun. Autobuzul își deschide ușile, nici unul dintre cei ce așteaptă nu flutură o geană.

Acum patru ani, cînd de-abia ajunsesem în Anglia, mă repezeam cu elan de cuceritor să nu cumva să îmi pierd locul, să nu cumva să rămîn pe dinafară. Eu și nimeni altcineva. Cu tot cu cei șapte ani de acasă ai mei. Numărați în ani românești. Eu, rafinata, civilizata și super-educata. Toți mă priveau uimiți și un pic amuzați, iar șoferul mă poftea politicos să mă dau jos și să aștept. Nu mai puteam de rușine.

Cutezătoare, mare luptătoare pentru drepturile omului în țara mea, jenată de propriu-mi comportament pe meleaguri străine. Dar ce să-i faci?! Durează pînă ieși din buclele mentale. Am crescut în zile în care mergeai agățat pe scara autobuzului, într-o îmbulzeală de nedescris. În care o călătorie cu autobuzul era o chestie de supraviețuire sălbatică. Am stat la cozile la care luptai să prinzi carne sau ouă. Dacă voiai să mănînci. Așa că cei șapte ani de acasă ai mei erau o chestie relativă. Par amabilă și drăguță, sînt. Dar a trebuit să mă străduiesc din răsputeri să-mi netezesc agresivitatea, colțuri și dungi fioroase. Fiul meu încă îmi atrage atenția că vorbesc prea tare și deranjez poate vecinii. În propria-mi casă. Mă uit stupefiată la el de fiecare dată și mă întreb cine l-o fi făcut atît de lord.

Nu îi înțeleg pe cei care oftează nostalgic după cei șapte ani de acasă care existau odată. Eu sînt de demult. Bine educată. Dar neștiind pînă acum cîțiva ani cum se trăiește blînd. Știam teoria. Dar nu practica. Acum știu. Am învățat. În Anglia există ciudățenia asta. Se stă la coadă la autobuz, oricît de incredibilă ar părea afirmația. Întîi coboară cei care vor să coboare, pe aceeași ușă din fața șoferului, agale, cu cățel, cu purcel, cărucioare și alte angarale, apoi urcă noii călători, unul după altul, așteptînd răbdători ca fiecare să-și prezinte biletul, să-și caute cardul sau să poarte conversații nesfîrșite cu șoferul care le spune tuturor „my love”. Cîteodată discută despre vreme, în timp ce toți sînt în standby. Niciodată nu turează motorul înainte ca toată lumea să se așeze, nu cumva să se clatine careva pe picioare.

De obicei sînt locuri pentru toată lumea, iar uneori șoferul oprește în locuri prestabilite și își cere scuze călătorilor că trebuie toți să stea degeaba cîteva minute pentru că a circulat prea repede și autobuzul lui trebuie să se încadreze într-o schemă de orar. Dacă pe tăbliță scrie că ajunge la 11 și 47, atunci la și 47 trebuie să ajungă. Călătorii îl privesc cu drag și răbdare, e glumeț și cum ai putea să te superi pe cineva care ți se adresează cu „my love”? Și, la urma urmelor, de ce să te grăbești? De ce să te enervezi?

Cred că asta e una din cele mai bune definiții ale civilizației. O lume în care nimeni nu se enervează. O lume care permite tuturor să existe. O lume în care cei șapte ani de acasă sînt de fapt felul în care, în mod profund, ești tu, OM. Întotdeauna am năzuit spre educație, spre rafinarea comportamentului. Spre salvarea omenirii în toate modurile posibile. Avem nevoie de civilizație ca fiind opusă haosului. Să facem măcar pași mici, accesibili muritorilor de rînd. Să ne educăm copiii e unul dintre acești pași. Nu are nici o legătură cu numărul anilor petrecuți acasă. Oamenii frumoși, plini de respect pentru nevoile celorlalți au fost mereu printre noi. Indiferent de cine i-a educat. Doldora de bun-simț înnăscut sau cultivat cu degete măiestre de grădinar pasionat. Puteți să vă imaginați această culme a rafinamentului uman? O societate blîndă, respectuoasă, în care fiecare are cei șapte ani de acasă? Cum să renunțăm la această utopie? Nu putem decît să năzuim spre ea, cum spuneam, măcar cu pașii noștri mărunți. 

Într-un mod esențial, copiii mi se par la fel, cu sute de ani în urmă sau cu mii de clipe înainte, deși, paradoxal, niciodată copiii unor vremuri nu au fost la fel cu cei aparținînd altora. Cum ar fi putut? Ne schimbăm continuu, pruncii cu smart-urile crescute arborescent din falange nu mai sînt cei cu nuielușe alergînd după capre. Nu sînt dintre cei prăpăstioși care văd mereu trecutul mai presus decît prezentul. Pentru mine, oamenii sînt la fel de buni sau la fel de răi ca oricînd de-a lungul creșterii sau descreșterii Pamîntului. Uneori au ce le trebuie, uneori nu au. Uneori îi putem educa, alteori nu. Dar cine poate spune că cei de azi nu sînt la fel de buni ca cei ce au fost? Pe baza căror criterii? A celor șapte ani de acasă?

Dacă ne uităm fix într-o oarecare oglindă a realității, „cei șapte ani de acasă” sînt doar un alt mit românesc, perpetuat de-a lungul anilor de generații după generații, în timp ce treceau pragurile lumilor. Aparținînd folclorului citadin, i-am avut și nu-i mai avem, vai, copiii de azi nu mai sînt ce-au fost! Really?! Nu știu de ce, dar pot să-mi imaginez replica asta repetată de fiecare părinte, bunic, vecin, profesor sau om revoltat de la colțul străzii, glisînd cu toții, unii după alții, pe fațetele timpului. În fapt, a fost și este doar o metaforă. Esențială vieții noastre, civilizației în care ne place să ființăm. Sau ne-ar plăcea. O metaforă de care avem nevoie, în care trebuie să credem, pe care trebuie să o cultivăm la nesfîrșit. E metafora civilizației noastre. E credința noastră în puterea educației. Indiferent cine o furnizează.

Și astăzi avem copii frumoși, gingași ca niște licurici, luminînd întunericul cu candoarea lor. Împrăștiind iubire și drag de frumusețe. Încercînd să ordoneze lumea sub mîinile lor pline de entuziasm și inocență. Copii cu cei șapte ani de acasă. Care nu vor să facă rău, nu pot să facă rău. Așa sînt ei. Dacă cineva îi lovește, se uită mirați cum de a putut exista așa ceva. Dacă cineva le zîmbește, fața toată le înflorește în surîsul soarelui. Îi întîlnesc tot timpul. Și avem din cei care ne privesc cu ochi goi sau mînioși, al căror comportament escaladează, nu pentru că nu au cei șapte ani de acasă, ci pentru că nu au destulă iubire în viața lor. Ca întotdeauna. Părinții sînt cum ți-au fost dați. Nu toți sînt norocoși. Da, ne trebuie bunul-simț, respectul și civilizația. Dar nu putem să le contabilizăm în ani de stat acasă. Măcar pentru faptul că acum pruncii intră în sistem atît de devreme. Foștii ani ar trebui numiți „clipele de acasă” și nu ar trebui numărați în lungime, ci în calitate. Clipele pot fi definitorii.

Aici, în Anglia, copiii încep grădinița la cîteva luni, cel mai mic bebeluș de la nursery din York are șapte luni. O figură mică, încrețită, de baby yoda înțelept, nu plînge niciodată. Ceea ce mi se pare culmea, în fiecare zi își lasă părinții pe undeva prin lume și stă printre străini, binevoitori, ce-i drept, pînă la zece ore. Crescînd între timp. Fără să-și plîngă soarta. Îndurînd totul cu stoicism, cu același zîmbet rotund de cîte ori îl îmbrățișezi. Un fel de Ed Sheeran mărunt. Are stofă de viking, zic eu. Dar va ieși gentleman englez din el. Absolut sigur.

Din camera bebelușilor migrează în cea a toddler-ilor cînd au doi ani și la trei ani trec la preschool. La patru ani au plecat la școală. Stau zece ore la grădiniță, sistemul îi educă, în mod evident. Părinții le fac băiță seara, îi giugiulesc un pic și „nani time”. Bănuiesc că în week-end stau și se minunează cîte lucruri au învățat copiii lor la grădiniță. Aici nu există bunici care să ajute, bunicii locuiesc în alte zone, populația se mișcă de colo-colo, în caz de maximă urgență se apelează la babysitting. Dar sistemul chiar îi face oameni. Părticele ale unei civilizații plăcute. Bucățele bine îmbinate din puzzle-ul societății. Din camera bebelușilor începe. Două lucruri se cultivă aici cu grijă de mare grădinar, cu artă, persuasiune și candoare. Independența pruncilor și politețea. Cei șapte ani de acasă sînt obținuți de pe la doi ani și jumătate.

Primul meu impact cu sistemul lor a fost absolut năucitor. Parcă eram țața Lelea de la munte, ajunsă în marele oraș, eventual rătăcită cu totul pe străzile secolului viitor. Copilași mici cît o alună, de doi anișori, respectînd regulile, spălîndu-se pe mîini, urcînd și coborînd scările abrupte prin puterile proprii, servindu-se singuri cu mîncare și spunînd, abia inteligibil, „more, please”. „Thank you.” Dacă nu spun „te rog”, nu capătă mîncare. E o condiționare foarte puternică. „Sorry” e pe tot locul, chiar și la o mică îmbrîncire, „gentle hands, please” e urmat automat de mîngîierea gingașă a celuilalt și de îmbrățișarea lui cu tot focul unei inimioare de copilaș. Îmi venea să-mi trag două palme, să mă trezesc.

Nu știu dacă e efectul educației începute prematur în sistem, dar englezii sînt extraordinar de politicoși. Nu spun că toți sînt așa, dar cel puțin locurile pe unde mă învîrt eu sînt doldora de politețe și de zîmbete. Poate sînt doar foarte norocoasă. Cum mi-am făcut training-ul la grădiniță? În noul meu job de peste hotare? Prin întrebări prietenoase, blînde, din care ridicam capul, năucită, încercînd să înțeleg dacă chiar trebuie să fac ceva sau am alegerea de a nu face nimic. „Ai dori oare să faci o activitate cu copiii în grădină sau nu? Sau poate ai prefera să le citești o poveste?” Aici nu ai cum să te superi. Pentru că mereu zîmbești, spui „please” și „thank you”. Și asta e ce primești înapoi. E evident că au tot ce le trebuie din sistem și în sistem. Pur și simplu ai parte de o amabilitate nesfîrșită, o dulceață a purtării, o tihnă a interacțiunilor umane care te umple de pace, de răsfăț. Te poți relaxa. Îți poți folosi abilitățile de luptător dobîndite prin antrenament greu pentru altceva.

La un punct anume, am concluzionat plină de suficiență că e o lume falsă, că politețea englezilor e un automatism deprins în „bebelușie”, că nu merge deep down, e o lume de vikingi deghizați în păpușele Barbie, mai bine sinceritatea agresivă a românilor și strîmbăturile de rigoare. Ciocanul în moalele capului. Cei șapte ani de acasă contra celor șapte ani din sistem. Dar, zău, oricît m-aș învîrti în alegerile mele, prefer politețea, fie ea și automată. Asta mă lasă să respir. Să mă sprijin de repere. Să mă ocup de lucrurile esențiale. Știu că asta e realitatea mea, nici nu am pretins altceva. Realitatea văzută de ochiul meu binevoitor, pozitiv, gata să lustruiască cu azur tot ce vede.

Avem nevoie de „cei șapte ani de acasă”. Indiferent că aparțin clipelor dulci furate în familii sau sistemului solid de educație. Avem cu adevărat nevoie de asta, ca să putem aștepta autobuzul în șir clar, admirînd ploicica de februarie și turnurile avîntate spre cer ale catedralei, fără să ne îmbulzim sălbatic pentru a cuceri un loc, fără să trebuiască să încălcăm spațiul existențial al celorlalți. Fără să luptăm de aiurea. Tot ce trebuie să facem e să spunem mereu „Te rog. Mulțumesc. Îmi pare rău”. Să zîmbim cu drag fiecărui om și să-l acceptăm. Și neapărat să învățăm cum se cultivă trandafirii. Ce e mai greu, de fapt, decît să crești copii? Nimic. Se mai zice și că îți trebuie un sat pentru asta. Ba chiar o țară întreagă, sînt de acord, e challenge-ul vieții. Să înțelegem odată că știe el, timpul, ce știe, că pruncii fiecărei generații sînt cel puțin la fel de frumoși cum au mai fost și cum vor mai fi, că din ei vor ieși oameni care îți vor spune, cu dulceață și inima ușoară, „Așază-te, my love, să pot porni autobuzul, fără să te dau jos de pe picioare”.

Mihaela Ardelean este profesoară de limba engleză, stabilită în Marea Britanie. O puteți citi pe blog-ul sillymum.ro.