Țăranii vechi și noi

În 1999 se lansa pe piață brand-ul de ulei „Untdelemn de la bunica”. În 2006, Zdob și Zdub lansa albumul Ethnomecanica ce conținea hitul „Bunica bate toba”. În urmă cu puțini ani, Mircea Bravo a început să facă echipă cu bunica Lenuța din Chinteni într-o reclamă pentru un lanț de market-uri. Cumva, nici bunicii nu mai sînt ce-au fost cîndva! Deși sînt un copil de beton și asfalt, fără rude la țară și cu vacanțe petrecute singur prin spatele blocului, modernizarea excesivă a bunicii mi se pare mult prea forțată, însă o analiză competentă o face Florin Dumitrescu în volumul Tradiții la superofertă. I se opune imaginea idilică a bătrînilor munciți și senini, simbiotici cu trifoiul și bibilicile, subcategorie pe cale de dispariție, neprotejată și invocată frecvent ca valoare muzeală.

Între timp, hoarde de oameni mînjiți la gură cu Nutella dau share, nostalgic, feliilor de pîine înmuiate în apă și presărate cu zahăr, utilizatori de smartphone-uri care își cumpără LED-uri cu diagonale imense cu credit luat doar cu buletinul clamează dorul posturilor bulgărești prinse după lungi calibrări ale antenelor de pe acoperișurile caselor din satele din sudul țării, clienți ai unui celebru magazin de mobilă pe care o asamblezi acasă hiperbolizează surprizele ascunse în sertărașele șubrede ale bufetului de la mamaie, pe cînd alții, care nu știu ce înseamnă acronimul CAP, urlă că înainte pămîntul, tractorul și cerealele erau ale noastre.

Luate la puricat, seriile de ipostaze din cele două categorii coafează, machiază și rujează satul, măsluind realitatea. Uneori el apare botoxat, iar hainele cele noi ale țăranului român sînt blugii de firmă, alteori simplitatea, truda și subzistența sînt apanajul self-being-ului și mindfulness-ului. Țăranul român nu a fost fericit. Poate doar împăcat. Bucuriile lui se rezumă la vederea copiilor/nepoților realizați la oraș, tăierea duminicală a vreunui cocoș obraznic, ploaia din iulie care ajută via și crucea de marmură de pe care lipsește doar inscripția unui an. 

De cîțiva ani, a apărut țăranul de tip nou, cel care a aruncat cărțile de vizită și badge-ul căutînd terapia cotcodăcitului și mulțumirea sufletească a plantării ridichilor cu ajutorul sateliților. Compensează anii de stat la birou cu munca fizică și se antrenează pentru homeschooling. Este preocupat de gardening și caută gustul tomatelor de altădată, deși ignoră că acea senzație gustativă este, de fapt, irepetabilă pentru că nu ține doar de papile și de calitatea legume, ci de tot alaiul de semnificații și amintiri. Roșia aia de la bunica era mîncată pe cînd nu aveai griji, iar tot ce poți spera acum e să oferi tu, la rîndul tău, fructe cu gust cărora generațiile post-Z să le ducă dorul. Cei mai mulți dintre ei încă își păstrează job-uri part-time și/sau colaborări prin video call-uri. Devin țărani freelancer-i, pe jumătate conectați la wireless, pe jumătate la „glie”. Dar ei sînt doar o parte a generației Y de la țară. Avem și mulți mileniali care nu s-au mutat la oraș, ci au trudit prin alte țări. Apar, de obicei, prin august și-și parchează bolizii în fața gardurilor dărăpănate, își salută rudele și apoi se strîng la cîrciumă. Cînd le e dor de zacusca de la mamaie dau iama în borcanele de la magazinul din colț branduite cu „ale bunicii”, „ca la bunica”, „țărănesc” și nu de puține ori „boieresc” cît să îndestuleze orgoliul celui căpătuit la cules de căpșuni și sparanghel.

Acum intră în scenă ruptura intergeneraționistă și apare paradoxul mîncărurilor de țară: în timp ce unii încearcă să o recreeze fără să aibă know-how, alții o ignoră și-i cîntă prohodul cu fiecare conservă cumpărată din retail. Bunicii, adevărații păstrători ai patrimoniului imaterial culinar, văduviți de puterea de muncă de altădată și de forța noilor generații, apelează la scurtături. Magazinele sătești fac dever din comerțul cu suc de tomate și îngrășăminte interzise în UE. Stropitul se face cu ce e mai ieftin și după ureche – de cîte ori e nevoie –, iar această relativitate mă sperie enorm. Strugurilor li se adaugă zahăr la fermentare și vinul se păstrează în butoaie folosite zeci de ani și curățate precar. Alambicurile au, pe dinăuntru, depuneri toxice mai ceva ca arterele unui supraponderal în pragul colapsului. Puii, îndopați cu antibiotice și suplimente, la trei luni par „altoiți” cu dropii, iar în bătătură tot felul de boli gastrice crescute liniștit la sol își fac de cap psihedelic pe ritmurile muzicii populare difuzate de Radioul național. Plivitul îndoit de șale și agricultura biodinamică s-au transformat în fast-farming. Legumele, stresate de încălzirea globală, refuză să dea în pîrg, așa că sînt ajutate prin orice metode. Bio-ul neautorizat și verificat de instituțiile abilitate este rodul imaginației noastre despre cum credem că funcționează, azi, ruralul. De multe ori, porcul chiar se îngrașă în ajun. Fundul curții e mai rușinos acum chiar dacă buda e în casă. Ne mor cărțile vechi de bucate hrănindu-se cu te miri ce, ostoite de dorul de nepoți și supuse stresului continuu al recalculărilor de pensii. Șansa păstrării tradiționalului (chiar și în forme alterate și/sau modernizate) rămîne tot în cîrca corporatiștilor îngrijorați de poluare. Asta pînă cînd o să aclimatizăm avocadoul, o să „farmăm” quinoa și o să începem să producem, acasă, vin fără alcool, poate singura băutură din aia „bună”, „de butuc”, „curată”, „naturală”, „de țară” de la care chiar nu te doare capul.

Cosmin Dragomir este jurnalist de gastronomie, a publicat, printre altele, volumul Curatorul de zacuscă și alte povestiri culinare românești și este co-autor al volumului Dulce Românie – O istorie a deserturilor de la noi.