Timpul trece, emoția rămîne

Timpul trece, zidurile istorice cad, emoția rămîne. Cel puțin asta mi-am dorit atunci cînd am început proiectul #Aiciastat, o plăcuță memorială virtuală care să spargă tiparele digitale. Actorii de pe rețelele sociale sînt de obicei cît se poate de umani, dar eu mi-am dorit să transform clădirile istorice în vedete pe Internet. Pentru că în viața reală sînt departe de a avea acest statut. În viața reală sînt ocolite, marcate cu buline roșii decolorate de trecerea timpului, dar nu mai puțin alarmante. Sînt ignorate, sînt golite de oameni și de sens. Așa că mi-am dorit repopularea lor cu sens, cu oameni și cu iubire.

Ipoteza mea de lucru este că orice clădire a fost cîndva iubită, altfel nu ar fi fost construită. Cineva a așteptat cu sufletul la gură ca arhitectul să finalizeze planurile, ca autoritățile să autorizeze construcția, ca meșterii să ridice cărămidă peste cărămidă, să pună mortarul, să așeze țiglele, tabla sau stuful, după caz, regiune și preferințe. O clădire istorică învestită cu atîta speranță și așteptări merită să fie redescoperită, să fie din nou apreciată. Și nu poți iubi ceea ce nu cunoști, așa că fundația pe care am vrut să construiesc emoția a fost cunoașterea. Și primul pas pentru cunoaștere este asimilarea în mentalul colectiv a poveștilor și a importanței personalităților care au dat viață clădirii. Așa că poveștile pe care am început să le scriu încep toate cu „Aici a stat”, evocînd viața și realizările celor care au locuit, iubit și, eventual, părăsit o clădire istorică.

Din perspectivă teoretică, acest fapt echivalează cu valorificarea memorial-simbolică a patrimoniului construit. Valoarea arhitecturală este oarecum mai simplu de descoperit: o simplă privire în sus, dincolo de nivelul ochilor, și apare o frunză de acant, un ancadrament al unei ferestre, un basorelief, o nișă cu o sculptură, un fronton cu anul construcției, un balcon de fier forjat. Iar valoarea istorică este de-a dreptul matematică, facem un simplu calcul de scădere a anului de construcție din contemporan și ne iese un număr: 100, 120, 150, 74, 86, 175 (se cam apropie de maximul perioadei de supraviețuire a țesutului construit bucureștean). Noi decidem ce facem cu aceste repere temporale pe care le fixăm. Eu aleg adesea să mă agăț de ele cînd spun că o clădire are valoare istorică. Mă raportez la perioada fanariotă, la Belle Époque, la perioada interbelică, la drama postbelică și la furia demolărilor și înțeleg treptat motivele pentru care avem un oraș cu rănile la vedere.

Exact așa cum unele clădiri istorice țin mărturie pe fațada lor plăcuțe memoriale din marmură albă prăfuită: „Aici a locuit scriitoarea Cella Serghi...”, „Aici a locuit pictorița Magdalena Rădulescu”, așa și eu am început să relatez în mediul digital mici frînturi din viața poeților, filosofilor, a burghezilor, a industriașilor, a preoților, inginerilor, muzicienilor, arhitecților, funcționarilor care au dat viață orașului nostru. Și nu m-am limitat la București, deși îl iubesc cu o luciditate atroce, uneori tangențială cu furia generată de neîmplinirea potențialului său, ci mi-am așternut poveștile și în alte localități. Am început cu satul Cotești din Vrancea, unde monografia comunei era așezată providențial pe noptiera de la capul patului meu. De la cîteva rînduri despre un conac al lui Duiliu Zamfirescu transformat în IAS s-a deschis o cercetare de teren și cutia istorisirilor infinite care încep cu „Aici a stat“. Dar după fiecare călătorie revin obsesiv către orașul lui Bucur, traversat de Dîmbovița și de pîrîuri istorice ale căror meandre s-au transformat în ulițele unduite, străjuite de fațadele scorojite ale caselor-vagon de mahala. Oraș în care mi-am găsit originile de la 1862, pe cînd Gheorghe Ionescu, cantor și dirijor coral, compunea muzică corală la biserica Sf. Ecaterina, apoi un imn regal și numeroase alte compoziții care l-au plasat în istoria muzicii a lui Victor Cosma.

Și de aici am pornit o aventură mai amplă, am ieșit din digital și m-am poziționat în pagini de arhive, în istorii orale ale vecinilor din mahalaua Sfînta Ecaterina și din Flămînda, mahalale dominate de bisericile omonime și de misterioase legende de pe la 1560 încoace. Am luat orașul la pas prin plimbări și tururi, ghidînd curioșii către miezul istoriei urbane. Am organizat vînători de comori arhitecturale pentru a decripta limbajul ornamentelor de pe fațade. Legendele, misterele, secretele din spatele zidurilor atrag curiozități și instincte, așa că am privit cu entuziasm frenetic cum comunitatea din mediul digital creștea ca Făt-Frumos și mi-a crescut responsabilitatea. Am fondat Asociația Culturală „Aici a stat”, am finalizat masterul de Patrimoniu la Facultatea de Istorie a Universității din București, am construit o temelie puternică pentru poveștile care continuau să fie scrise dincolo de monogramele din feroneria porților din fier forjat. Și am semnat manifestul pentru patrimoniul cultural într-o carte, rezultat al cercetărilor de peste doi ani de arhive, de anuare, de teren, de interviuri cu locatari, cu trecători și cu sufletele caselor: Mahalale de patrimoniu, apărută anul acesta la Editura Vremea și aflată acum la al doilea tiraj.

Asta înseamnă pentru mine să fiu creator de conținut, conținutul fiind însăși seva patrimoniului. Personificarea orașului și a caselor sale a devenit pentru mine cheia care deschide suflete. Sper să vă incit și vouă curiozitatea de a vă arunca privirile asupra universului domestic al gospodăriilor istorice, pentru a sedimenta relația de iubire dintre oraș și locuitorii săi.

Ana Rubeli este președintele Asociației Culturale „Aici a stat”. Are un master în patrimoniu și resurse culturale și este autorul cărții Mahalale de patrimoniu: Sfînta Ecaterina și Flămînda, publicată în 2024 la Editura Vremea. Țese povești și pe aiciastat.ro, și pe rețelele sociale sub pseudonimul @aiciastat.

Foto: © Aici a stat