„Toate jocurile erau concepute ca să existe un cîștigător” interviu cu Cristian DUMITRU, președintele Asociației Muzeul Jucăriilor

Care au fost jocurile cele mai populare printre români de-a lungul timpului?

Fiecare joc a avut generația lui. De exemplu, primul joc de cărți pe care l-am jucat în copilărie se numea Toci. Îl jucam cu bunicii în anii ’70, era un fel de Tabinet. Îl juca și bunica, născută în 1906, care era analfabetă și cam surdă, dar îi plăcea la nebunie jocul acesta. Așadar, au fost jocurile generațiilor – de exemplu, „Nu te supăra, frate!” a fost la origine un joc realizat în timpul Primul Război Mondial pentru soldații germani care se plictiseau în tranșee, titlul original fiind „Nu te supăra, omule!”. La fel șahul și „moara“, șahul era varianta clasică, ce-i drept, însă „moara“, celebrul joc țintar pe care l-a prins și generația noastră, era un joc care umplea timpul liber al soldaților, pentru că Primul Război Mondial nu a fost atît de dinamic, soldații au fost comasați în tranșee și o dată la cîteva luni se mai dădea cîte un atac, așa că aveau mult timp liber la dispoziție. Probabil că din cauza asta războiul a durat patru ani, pentru că soldații jucau, de fapt, „Nu te supăra, omule!” și țintar în tranșee și așteptau sfîrșitul de partidă.

În cercurile mai intelectuale, se juca Remi/Rummy, se trecuse de la Tabinet și Șeptică la Bridge, chiar existau cluburi de bridge. Noi jucam Popa de Roșu și Rentz în taberele de la munte din anii ’80, iar, la un moment dat, amicii mei au intrat la facultate și au evoluat, au trecut la Bridge. Și-au dat seama că e un joc complex, se chinuiau cu licitațiile, eu n-am putut să țin ritmul, m-am reîntors la bicicleta din copilărie și am plecat pe coclauri.        

Există jocuri împrumutate din alte culturi și adaptate la noi?

Un joc popular în România interbelică a fost Capitaly, care era un soi de Monopoly adaptat, s-a tipărit și o variantă autohtonă la Cluj, cu hartă și text în limba română, așa că nu-ți mai cumpărai proprietăți în New York, îți cumpărai case pe lîngă Cișmigiu, nu investeai în căile ferate americane, investeai în Societatea de Transport București, dar regulile erau aceleași. Interesant este că jocul acesta a fost la un moment dat revitalizat și în timpul regimului comunist, intitulîndu-se Bunul Gospodar. De data asta, te străduiai să-ți ții banii la CEC, să faci economii ca să-ți cumperi mobilă, chiar să-ți cumperi un apartament. Însă în perioada comunistă, circulau variante ilegale ale jocurilor de tip Monopoly trase la xerox, în institutele de proiectare care mai aveau și cîte un calculator primitiv sau o imprimantă arhaică ce scotea totul pe hîrtie mov, și astfel oamenii reușeau să joace jocuri occidentale copiate și recopiate la a șaptea mînă sau unii chiar le redesenau. În plus, mai erau jocurile din comunism care se tot retipăreau – IPBT, adică Întreprinderea Poligrafică Banatul Timișoara, a fost cea mai prolifică, la un moment dat au avut comenzi pentru Uniunea Sovietică pentru astfel de jocuri.

Poate ar fi bine să amintim cel mai bine vîndut joc din perioada comunistă – era un joc realizat de Ioan Nicolau care a fost un grafician independent și, la un moment dat, conducea clubul de jocuri și jucării de la Palatul Pionierilor (care se afla în actualul Palat Cotroceni): „Animale din continente”. În anii ’50, jocul acesta avea o mulțime de planșe cu ilustrații superbe cu animale, o hartă cu continentele și a avut un succes imediat datorită ilustrațiilor și regulilor simple. În ultimii ani ai vieții, Ioan Nicolau a mărturisit că ar fi trebuit să primească și un procent din vînzarea jocului, a primit inițial cîteva zeci de mii de lei, ceea ce însemna enorm de mulți bani pentru vremea respectivă, dar ulterior, din ordinul Elenei Ceaușescu, i-au fost tăiate aceste drepturi, deși „Animale din continente” a fost publicat în continuare în peste un milion de exemplare, vă dați seama cîți bani ar fi trebuit să primească domnul Nicolau, dar nu s-a descurajat și a continuat să realizeze și alte jocuri. Și-a propus să creeze numai jocuri de competiție din care copilul să învețe ceva, nu jocuri de hazard, pentru că jocurile de hazard se bazează pe zar – dădeai cu zarul 5, mutai cinci căsuțe mai departe, ca la Piticot. La un moment dat, Ioan Nicolau a ajuns într-o funcție importantă, a fost președintele rețelei JECO, adică Jocuri Educative Colective, care, deși o invenție comunistă, a stimulat foarte mulți creatori să creeze jocuri interesante, unele cu idei furate din afară, altele originale. Din păcate, s-a pierdut peste 90% din tot ce a creat Ioan Nicolau, însă avem un loc dedicat lui în Muzeul Jucăriilor, o vitrină specială cu jocurile lui.

Fără legătură cu asta, uitîndu-mă acum prin vitrine (ale muzeului, n. red.), am recunoscut celebrul joc Păcălici care din nou e inspirat dintr-un joc din afară, Peter cel Negru, un joc german interbelic. În jocul Păcălici, trebuia să faci perechi de cărți, albanez cu albaneză, indian cu indiancă și cine rămînea cu cartea care nu avea pereche era considerat Păcălici. Un joc care a apărut inițial în anii ’60, dar interesant este că la început existau cărți cu francezi și alte personaje capitaliste care au fost cenzurate ulterior, iar în ediția de masă care a ieșit pe piață cîțiva ani mai tîrziu erau ilustrate numai personaje care aparțineau popoarelor socialiste sau din țările agreate de regim. 

Care au fost primele board-games care au avut succes?

Probabil că primul joc de tipul board-game înregistrat în istoria României a fost cel cu șah și „moară“ care putea fi livrat într-un singur plic, o tablă de carton pliată în două și cu fise de carton care aveau imprimate pe spate piesele de șah, dar cu care se putea juca și „moara“. Cînd am încercat să facem o istorie a jocurilor din România, am avut marea surpriză să găsim undeva spre Zalău sau la Herculane, nu mai țin bine minte, în băile romane unde mergeau soldații ca să-și petreacă o oră, două stînd la aburi, în mozaic, o tablă similară cu cea de țintar. Se pare că e primul board-game din România. Interesant este că nu era pătrată, era circulară, însă pe aceleași principii ca țintarul.

Un board-game foarte popular a fost „Dacii și romanii”. Apropo de acest joc, acum vreo zece ani, cînd a fost și la noi moda retro, ne-a contactat o firmă care voia să scoată jocul pe piață și îl căuta pe autor. Cîțiva ani mai tîrziu a apărut prin magazine o variantă „Dacii și romanii”, la fel ca și mult doritul joc de fotbal cu nasturi, sînt reluări ale jocurilor de altădată.

Care erau jocurile din spatele blocului?

Prin anii ’70, m-am mutat la bloc de la o casă cu curte din Ferentari și exista o mică comunitate de copii, fetele jucau șotron, din cîte mi-aduc aminte, sau erau înnebunite după săritul cu coarda. Mai era Lapte Gros, un joc pentru băieții adevărați, îmi amintesc de un episod în care un prieten puțin miop și-a luat avînt de la douăzeci de metri și a sărit pe lîngă – și acum mă doare căzătura lui. De regulă, grasul clasei rămînea ultimul care să sară și să-i dărîme pe toți. Mai jucam tot felul de jocuri stupide de tipul „Verde stop pe nemișcate!”, încremeneau toți ca în filmele SF de astăzi, iar unul întreba: „Natural sau artificial?“, căci dacă era natural trebuia să ai o frunză la tine. Și să nu uităm de zmeie – chiar bătea vîntul pe vremea aceea și ne apucam să facem zmeie și de un metru lungime, cu speteze de lemn lipite pe hîrtie cu un amestec de făină cu apă care lipea perfect, cu zbîrnîitori, îl înălțai la zeci și zeci de metri. La un moment dat, am reușit să derutez pe toată lumea făcînd un zmeu de 10 pe 15 centimetri, cu o ață foarte subțire, n-am reușit să-i pun speteze, a trebuit să-i pun niște paie din mătura maică-mii, l-am înălțat la aproximativ zece metri pe un cer de-un albastru perfect, toată lumea a apreciat că e la sute de metri distanță, dar el era doar o miniatură de zmeu.

Locuiam într-un cartier muncitoresc de la marginea Bucureștiului și jucam cartonașe sau capace, astea erau jocuri neoficiale. Luai capacul de bere și-l turteai – și acum mi-e dor de capacele alea de bere pe care nu știu cum de reușeam cu o pietricică să le transformăm în niște discuri – și făceam cîte o mică grămăjoară, fiecare plusa miza, era un soi de pokeraș de cartier cu capace.

Am crescut într-o perioadă în care exista un spirit de competiție între copii. Și toate jocurile erau concepute ca să existe un cîștigător, ăsta era scopul lor – să dovedească cine este cel mai bun. Erau puține jocuri pe care le puteai juca de unul singur, cele mai multe implicau minimum un partener, erau pentru departajare. În fond, ăsta e scopul unui joc – n-o să vedeți la Olimpiadă că toți sportivii aleargă și ajung la finiș în același timp. 

Ce presupune un muzeu al jocurilor și jucăriilor?

Asociația Muzeul Jucăriilor a fost creată la inițiativa unui grup de entuziaști iubitori și păstrători, încă din anii ’60, ai propriilor jucării care, pe parcursul a patru decenii, au strîns și au colecționat nenumărate jucării aparținînd diferitelor generații. Noi am început cu un muzeu al jucăriilor pentru că, în general, jocurile în copilărie nu se păstrau, se distrugeau, jucăriile mai aveau o șansă, mai supraviețuiau prin vitrinele mamelor. În anii ’90, mi-am dat seama că pot să fac un fel de muzeu, însă noi fiind trei frați, mi-am dat seama că aveam un muzeu al băieților, nu aveam păpuși și am început să colecționăm mai multe păpuși, ursuleți etc. Dar, în același timp, am colecționat și jocuri. Din păcate, deși am adunat foarte multe jocuri, nu le-am expus pentru că ocupau foarte mult spațiu. Un joc ar trebui expus într-o vitrină, cu planșa deschisă, cu ilustrația copertei, cu pionii, eventual cu hîrtia cu regulile de joc, chiar ne-am imaginat un fel de tablouri imense în care vom pune cîte un un joc, am făcut încercări și pînă la urmă e foarte decorativ să așezi 36-50 de cărți de joc într-o ramă de tablou.

Așadar, am pornit de la un muzeu al jucăriilor și am mers în diferite direcții de explorare a copilăriei, cum ar fi școala de altădată care și ea, la rîndul, ei s-a divizat, de exemplu ultima expoziție pe care am deschis-o la Ploiești în urmă cu cîteva zile este dedicată unei particularități a școlii de altădată, și anume oracole și caiete de amintiri. E vorba de sute de obiecte grupate în jurul acestui concept, din 1964 pînă prin anii ’80, e o muncă laborioasă. Nu mai vorbesc de colecția de cărți și de reviste școlare sau numai cu ilustratorii de carte românească pentru copii am putea face zeci de expoziții. Este chiar o lume complexă a copilăriei pe care am reușit s-o salvăm, peste o sută de mii de obiecte, realizăm evenimente, peste 200 de expoziții în ultimii 17 ani. Avem și o colecție de cărucioare de copii, dar și de cărucioare pentru păpuși, mașinuțe cu pedale, căluți de lemn etc. Pînă la urmă, ne-am tot plîns că am avut o copilărie săracă, comunistă, dar iată că am adunat mii de lucruri pe care le-am avut în copilăria asta săracă și comunistă. 

interviu realizat de Alexandru CIUBOTARIU și Adina POPESCU