Tot cărți

O să-i spun Aneta. Și cum e programul tău de zi cu zi? – o întreb. E elevă la liceu, dar locuiește încă-n satul despre care mi-a scris acum cîțiva ani. Nu era drum asfaltat pînă la școală și, deși se scufunda în noroaie, trebuia să meargă totuși cîțiva kilometri dus și alți cîțiva întors. Își dorea cărți pentru ea și pentru colegii ei din clasa a șaptea. Atunci am citit de mai multe ori mesajul, m-a tulburat, i-am răspuns că voi face ce pot ca să trimit niște volume noi și frumoase în satul ei îndepărtat. Mă gîndeam să le duc eu cu mașina, dar a fost pandemie și nu s-a putut. Apoi am făcut alte proiecte prin Fundația Melior, de cărți era nevoie mare în multe alte locuri. Aneta mi-a mai scris, și-n clasa a opta, și mai tîrziu cînd a ajuns la liceu. Deși nu mai învăța în acea școală, voia totuși să schimbe ceva în viețile copiilor de-acolo și să le ducă tot cărți. I-am admirat tenacitatea, uite cum unii vor să schimbe lumea încă de cînd sînt mici! Acum o vedeam în fine, nu cum mi-aș fi dorit, în nordul ei, ci pe Zoom. Mă rugase de cîteva ori s-o primesc în grupul meu de scriere creativă, Liternauții, dar îi spusesem de fiecare dată că încă e prea mică, trebuie să mai crească, liternauții erau studenți, cîțiva aveau aproape gata volumele de debut, iar unul dintre ei chiar debutase. Totuși, te invit să vezi cum e, îi scrisesem cu o seară în urmă. Acum avea un pătrat al ei pe ecran. Deci cum e cu programul? Mă trezesc la 5, a zis, apoi fac naveta. Sînt cincizeci de kilometri pînă-n orașul unde merg la liceu. Cu un autobuz, da. După ce termin orele, plec spre casă. Ajung la 17. Ce mănînci în timpul ăsta? – o întreb. Îmi mai cumpăr cîte ceva de la un supermarket, covrigi, de-astea. Începuse un roman și își dorea să scrie și poezie.

O să-i spun Miruna. Cum te descurci cu toate, ești muzician, nu e prea greu? E în cursul meu de scriere din vara trecută, a venit la o lansare Noctiluca pe care am avut-o la Sibiu și apoi mi-a trimis niște texte, toate remarcabile. E elevă în ultimul an, trebuie să învețe nu doar pentru Bac, ci și pentru admitere la facultate. Mai mult, e obligatoriu să studieze la instrument. Mă trezesc la 5, a zis și ea, și încerc să exersez măcar două ceasuri, pînă plec la liceu. După ore, lupt să mai fac rost de timp pentru studiu. Temele mi le fac seara. Disciplina e totul, fiecare minut contează, nu-l poți risipi, a tras la sfîrșit concluzia. Și voia să-și completeze și latura de poetă, căci o simțea puternică și necesară.

O să-i spun Ioan. Chiar ai scris un roman? – îl întreb. Încă nu e gata, zice el, dar vreau foarte mult să-l continui. Asta după ce termina cu evaluarea națională, că oricîte idei avea, trebuise să lase totul baltă și să învețe numai pentru examen. Liceu nu era în mica localitate din creierii munților, nici în cea învecinată, ci la 40 de kilometri depărtare. Un loc acolo trebuia să prindă și el. Dacă nu ar fi văzut cu ochii lui un scriitor adevărat, nu ar fi știut cît de mult își dorește să facă și el asta. După ce urma să termine romanul, voia să mi-l trimită, ca să arunc o privire peste el. Dar asta mai tîrziu, după ce va ști ce-i cu examenul. După cîteva luni i-am scris eu, ce mai era cu planurile lui de scriitor? Mi-a răspuns că-și lăsase cartea fără sfîrșit. Dar nu fără motiv, nici nu știa cum să-mi spună, nu, nu despre liceu era vorba, intrase la liceu. Atunci? A murit tata într-un accident... Și-s cel mai mare acum. Și.

Și aș putea să mai spun o mulțime de nume, de copii și de adolescenți pe care i-am întîlnit, care citesc mult și vor să scrie literatură, din sate sau din orașe mai mici, din București sau din Iași, din școli de stat sau din școli private, din familii care-i susțin sau din familii care nu o fac – pentru că nu pot sau pentru că nu li se pare calea cea mai bună de urmat. O dată, la o întîlnire cu niște copii de gimnaziu, un băiat s-a repezit încă din primele minute, dar cît cîștigă un scriitor? Depinde, i-am răspuns, dacă-i iubit și cunoscut, are vînzări mai mari; dacă-i la-nceput de drum, numai despre bani nu e vorba... Totuși, cît câștigă? – m-a întrerupt el. Am zis despre festivaluri unde poate că e plătit, despre conferințe, despre... Totuși, cît ar fi lunar? Uite că mă pusese la colț. De ce mă întreba? Pentru că el jucase într-un film străin și cîștigase o grămadă de bani. El actor voia să se facă. Nu scriitor.

Actori, muzicieni, pictori, coregrafi sau scriitori vor să se facă mulți copii din jurul nostru. Muncesc deseori mai mult decît adulții, fac eforturi să se împlinească în multe feluri, urmează studii grele și unii au slujbe încă din primul an de facultate. În ciuda lumii din jur, deconcertantă prin denivelările date de războaie primitive, de încălcări ale drepturilor omului, de catastrofe climatice sau de revoluția AI care ne incorporează pe toți cu viteză, nu cu lentoare, copiii noștri tînjesc după sens, după lucruri stabile, după un nucleu tare în mijlocul pulberilor care se depun peste oricare viață. Nu știu cum va fi arta viitorului, dar nu mă îndoiesc că ea va fi. La arta omenească mă refer, deși începem s-o vedem accelerat și pe cealaltă, în filme care iau premii, în romane scrise în mai puțin de-o zi, în rețele ce rostogolesc imagini sau videouri surprinzătoare.

Ioana Nicolaie este scriitoare.