Trei iluzii de nemurire virtuală

Cum ar fi să încep cu niște versuri? „Încă mi se mai întîmplă să cred că în curînd mi se vor trezi superputerile: zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n timp, superelasticitatea, trecerea prin ziduri, dragostea ta”.

Cred că ar fi bine. M-ar ajuta să introduc subiectul și să vă spun că, de cînd cu social media, ni se întîmplă mai tuturor să credem că acolo, în rețea, ni se vor trezi superputerile sau măcar nu ni se vor mai simți superslăbiciunile. Fiindcă acolo, în rețea, fiecare am creat un altul decît sîntem noi înșine și fiindcă visăm că, tot acolo, vom da peste celălalt, cel bun și frumos și atent, pe care abia de-l mai găsim aici. Ne închipuim că acolo sîntem văzuți cu adevărat („Bună dimineața la cafeluță!”), că acolo contăm (cîte shares? cîte comments?) și că, la o adică, s-ar putea să nici nu murim de tot, cînd va fi să fie („Nu pot să cred așa ceva, abia ieri vorbisem cu el”).

O rețea virtuală cu răspîndire globală este cel mai seducător mediu din istoria omului. Ea devine mai seducătoare decît realitatea pentru că îți transmite, oricine-ai fi, că te poți adresa tuturor, întregii lumi, planetei. Rețeaua devine mai seducătoare decît realitatea și pentru că, acum, în acest moment, dar și acum, în acest moment, și tot așa, în miliarde de priviri, ea nu există decît pe un ecran, al tău, iar ecranul, o știm de la cinema, transformă orice obiect adus în prim-plan, măcar pentru o secundă, în centrul universului. 

 Chipul tău, centrul universului a mii de necunoscuți. Ideea ta, centrul universului pentru cine știe cine. Dar și diploma ta din tinerețe, poza alb-negru cu părintele de care ți-e dor, cîinele tău, pisica ta, ce vezi tu de la fereastră, farfuria ta cu cartofi prăjiți, toate locurile în care au mai fost și alții, cartea, filmul, meciul, orice. De-acum, viața ta devine însemnată: pentru că, din cînd în cînd, ești centrul universului cuiva. (De ce să nu-ți crești numărul de followers?)

 Mai mult: de-acum, toți cei ce te-au văzut măcar într-un selfie, toți cei care tresar, măcar un click, la vederea profilului tău, au să te țină minte – vor, nu vor – și după ce nu vei mai fi. Inconștient, asta cauți; inconștient, asta căutăm cu toții: să nu murim de tot. Cumva, să mai fim. Să mai trăiască undeva o parte din noi, niște celule, o imagine, o frază. Măcar numele, ceva. Sufletul. Sau să învie.

 Iar acum, serios. Academic.

1) Prima formă de (aparentă) nemurire pe care ne-o oferă o rețea de socializare este dublul care conține intervențiile noastre în acea rețea. Toate postările și comentariile pe care le facem, shares și likes, toate fotografiile și videourile încărcate de noi sînt fragmente ale acestui dublu, pe care îl creăm ca să atragă atenția și ca să ne simțim mai interesanți, mai iubiți sau mai vii.

Credem, ne place să credem că acest dublu va rămîne stocat într-un computer uriaș, pentru un timp nedeterminat. Nu știm nimic despre acest timp, n-avem nici o garanție că va dura ani, decenii sau secole, și, de aceea, această formă de nemurire, această imortalizare impersonală, supraviețuirea în memoria unui server dintr-o fermă bine protejată, este, îmi pare rău să o spun, o iluzie.

 2) A doua formă de (aparentă) nemurire ne este intermediată de social media. Este vorba, cum ziceam mai sus, despre a le crea amintiri cu tine cît mai multor persoane, despre a agrega un soi de prezență a ta, o căsuță care să-ți poarte numele, în cît mai multe conștiințe diferite.

Pînă la apariția rețelelor digitale, un om oarecare, un anonim, putea spera că va fi ținut minte doar de către apropiați și doar pentru două, maximum trei generații. După care potopul. Actuala ofertă este net mai spectaculoasă: tu, utilizatorule, content-creatorule, poți spera ca sute, mii sau chiar milioane de oameni să afle de existența ta și apoi să te păstreze cumva în memoria lor colectivă, asigurîndu-ți un fel de imortalizare personală.

Și asta e tot o iluzie, îmi pare rău să ți-o spun. Pentru că, oricît ai fi fost de influent, influencer-ule, urmăritorii tăi vor muri la rîndul lor, și arareori le vor povesti copiilor despre tine. Iar dacă totuși o vor face, amintirea ta estompată se va bate cu prospețimea vedetelor de mîine și se va șterge precum cerneala dintr-un caiet umezit. Tears in the rain.

Diferența dintre prima și a doua formă e ca dintre carte și cititor: cartea consemnează textul, cititorul îl și interpretează. Rețeaua păstrează fragmente alese de tine din viața ta, în timp ce aceia care ți-au dat follow – și în mințile cărora crezi că te vei nemuri –păstrează impresii despre acele fragmente. (E diferența dintre eul virtual și identitatea virtuală.)

3) Poate a treia formă de (aparentă) nemurire virtuală să aibă mai multe șanse în fața timpului. Fiindcă ea combină memoria rețelei cu Inteligența Artificială, într-un ceva care nu mai e doar materie sau conștiință, ci o entitate nouă, o fantomă știutoare, o știimă care poate să și dialogheze și care, la nevoie, va fi introdusă într-un corp.

Există deja companii care vînd acest serviciu: înregistrează clientul in extenso (de preferință, filmîndu-l), pentru ca să adune cît mai multe informații despre el – cum gîndește, ce-i place, care a fost viața lui, unde, cu cine și ce a trăit. Apoi, compania introduce datele într-un soft de AI. care le prelucrează, astfel ca, după moartea omului, să-i ofere familiei, la cerere, noua lui versiune, cvasi-strămoșul, upgradat pentru utilizare veșnică. Iar urmașii pot să vorbească cu „el”, să-l întrebe cum îi merge pe lumea „cealaltă”, să-l consulte cînd au hotărîri de luat sau, pur și simplu, să-l țină prin casă ca și cum ar mai fi viu.

Și ce fel de entitate e acest nemort? Căci om nu mai e, chiar dacă ar primi corp. Mașină pură nu e, deși poate fi deconectat oricînd, fiindcă are amintiri adevărate, ale cuiva care a trăit cu sînge și gînduri. E antidoliul sau apogeul doliului? Dispozitiv sau membru de familie? Strigoi sau zeu? Și ce iluzie mai temeinică decît aceea că vei opri implacabilul, că ai tăi nu se duc, că tu ai fi nepieritor sau ca a mea, aici, că aș putea spune ceva sigur despre viitor?

P.S. Versurile citate sînt începutul poemului „Cîntec eXcesiv I” de Dan Sociu.

Mihnea Măruță predă cursul de filosofia comunicării la Departamentul de Jurnalism din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj.  Cea mai recentă carte: Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare, Editura Humanitas, 2024.