Un (fost) alienist acuză

Să recitim celebra definiție a suprarealismului dată de André Breton în primul manifest din 1924: „Surréalisme: automatisme psychique pur, par lequel on se propose d’exprimer, soit verbalement, soit par écrit, soit de toute autre manière, le fonctionnement réel de la pensée. Dictée de la pensée, en l’absence de tout contrôle exercé par la raison, en dehors de toute préoccupation esthétique ou morale”.

Este o definiție psihiatrică deturnată artistic, o tehnică operativă de eliberare mentală prin intermediul artei, în cadrul marelui proces intentat, din toate direcțiile, domniei Rațiunii după Primul Război Mondial (alături de Antonin Artaud, Breton poate fi privit ca unul din precursorii antipsihiatriei postbelice). Primele investigații medicale privitoare la posibilitatea obținerii unei scriituri automate sînt, altfel, sensibil mai vechi decît Les Champs magnétiques (1919) al lui Breton și Soupault (studiul lui Leon M. Solomons și Gertrude Stein, Normal motor automatism, desfășurat în cadrul laboratorului psihologic al Universității Harvard, datează din 1896). Ele trebuie plasate pe terenul preocupărilor – comune în epocă – pentru arta alienaților mintal.

Știm că Breton a fost, în timpul Primului Război Mondial, medic alienist la Centrul neuropsihiatric din Saint-Disier, unde se inițiase și în psihanaliză. Discipol al lui Raoul Achille Leroy (cu care va practica și neurologia și care-l va îndemna să scrie o teză despre delirul de interpretare), pasionat de scrierile lui Charcot, Kraepelin și mai ales Freud, se va dedica studierii isteriei și schizofreniei. Jacques Vaché, poetul rănit pe front căruia îi datorează „descoperirea” suprarealismului, a fost nu doar confidentul, ci și pacientul său.

Despre relația profesională cu marele neurolog franco-polonez Joseph Babinski (și el discipol al lui Charcot, ca și Freud, de altfel), neurologii olandezi Joost Haan, Peter S. Koehler și Julien Bogousslavsky au publicat un studiu incitant („Neurology and Surrealism: André Breton and Joseph Babinski”, în Brain. A Journal of Neurology, nr. 135/2012), de unde preiau o parte a informațiilor de mai jos.

Cei trei opinează că Babinski (celebru, între altele, pentru brevetarea anosognoziei – incapacitatea pacienților neuropsihiatrici de a-și conștientiza boala – și pentru descoperirea „reflexului plantar” al tălpii ca modalitate de testare a anomaliilor cerebrale) ar putea fi responsabil de abandonarea medicinei în cazul lui Breton, după 1919. Cu el, viitorul „Papă al suprarealismului” a lucrat o vreme la spitalul din La Pitié, lîngă Salpêtrière, cel dintîi dedicîndu-i în 1917 lucrarea sa fundamentală despre isterie (Hystérie-pithiatisme et troubles nerveux d’ordre réflexe en neurologie de guerre, scrisă împreună cu Jules Fromment), unde viziunea excesiv neurologică a lui Charcot, implicînd supradiagnosticarea, era amendată prin termenul de „pitiatism” (afecțiunea fiind tratabilă prin persuasiune doar după un diagnostic diferențial, cu eliminarea oricăror tulburări cerebrale de natură organică).

Breton a avut, încă din studenție, nu doar contribuții promițătoare în domeniul neurologiei, ci și ambiții profesionale legate de ea, după cum o vădesc scrisorile către T. Fraenkel; dovadă studiile, desfășurate împreună cu Leroy, asupra unor pacienți care nu știau că e război sau preocuparea pentru „halucinațiile liliputane” (care apare în volumul poetic bretonian L’Air de l’Eau, 1934). Fără a fi numit, descoperitorul reflexului plantar cutanat e prezent la finele Primului manifest prin descrierea metodei sale de examinare: „J’ai vu à l`œuvre l’invention du réflexe cutané planetaire; il manipulait sans trêve les sujets, c’était tout d’autre chose qu’un «examen» qu’il pratiquait, il était clair qu’il ne s`en fiait plus à aucun plan. De-ci de-là, il formulait une remarque, lointainement, sans pour cela poser son épingle, et tandis que son marteau courait toujours”.

În 1928, Breton și fostul său coleg de la Medicină, Louis Aragon, semnau un text dedicat „cincantenarului isteriei”, „cea mai mare descoperire poetică de la sfîrșitul secolului al XIX-lea” („Le Cinquantenaire de l’hystérie (1878-1928)”, în La Révolution Surréaliste, nr. 11/15 martie 1928), în care dedesubturile inavuabile ale psihiatriei, traduse prin abuzurile sexuale comise de medici asupra pacientelor, sînt devoalate cu cruzime complice. Cei doi sînt chiar de părere că „dezmembrarea conceptului de isterie” s-ar fi consumat deja. Referirile la Babinski („omul cel mai inteligent care s-a dedicat chestiunii”) îi aparțin, cel mai probabil, lui Breton care, convins că isteria nu e o afecțiune patologică, ci un „mijloc suprem de expresie”, apreciază considerațiile mai vechi ale neurologului („Cînd o emoție umană e sinceră, profundă, nu mai e loc de isterie”) și le contrapune, sarcastic, celor emise de el în 1917 cînd, „sub deghizamentul deplorabil al pitiatismului, isteria își reintră în drepturi”.

Să fie oare despărțirea de medicină a lui Breton și o reacție în fața „re-raționalizării” isteriei, în condițiile în care aversiunea față de raționalismul burghez, legitimată de experiențele războiului, devenise sinonimă cu cea față de „represiunea” internărilor clinice, iar „iraționalismul” artei suprarealiste, confirmat de producțiile alienaților, îi apărea drept ultimă tehnică de eliberare a umanului în lumea modernă?

Nadja

Cîteva decenii mai tîrziu, într-o notă de subsol la ediția din 1962 a volumului Nadja, Breton își va exprima, retrospectiv, admirația față de Babinski, decedat în 1932 de maladia Parkinson. Tot aici, amintește identitatea co-autorului enigmatic (Olaf) al unei piese de teatru „scandaloase” (Les Détraquées, 1921) despre două eleve lesbiene de la un cămin din Versailles, dintre care una va fi răpită, torturată, violată și ucisă de directoarea căminului (Mme de Challande) și de profesoara lor de dans (Solange). În primul număr al revistei sale Le Surréalisme, même (1956), Breton dezvăluise, pentru prima dată, că Olaf e Babinki (celălalt autor, actorul comic P.-L. Pallau, semnează, în revista sus-amintită, postfața textului integral al piesei, făcînd mărturisiri complete).

Les Détraquées fusese prezentată pe larg în Nadja drept „singura operă dramatică de care am vrut, multă vreme, să-mi amintesc” și dezbătută pasionat, iar figura actriței Blanche Derval, interpreta Solangei, e comparată, prin „frumusețea convulsivă”, cu cea a Nadjei. Interesantă e și similicoincidența, la nivel onomastic, cu un faimos alienist din secolul al XIX-lea: doctorul Émile Blanche și cu poetul romantic alienat Gérard de Nerval, adăpostit o vreme în casa de sănătate fondată de acesta. E. Blanche a fost discipolul lui Philippe Pinel, inițiator, el însuși, al unui model de tratament „uman” pentru bolnavii psihic.

E probabil util să reamintim subiectul psiho-erotic al acestui „roman“ suprarealist fanion din 1928. Narat „pe un ton calchiat observației medicale, îndeosebi neuropsihiatrice” (cum notează Breton în prefața ediției din 1963) de un personaj cu numele și datele autorului, Nadja are în prim-plan o tînără precară cu existență la fel de reală, întîlnită în stradă: Léona Delcourt, al cărei nume rus de scenă fusese luat după o dansatoare americană de la Teatrul Ezoteric din Paris. După o relație scurtă (4-13 octombrie 1926) finalizată erotic la un hotel și a cărei consemnare diaristică fidelă asigură osatura cărții și în care Nadja e folosită ca „muză” și permanent confruntată cu propriile experiențe suprarealiste, într-un Paris intim cartografiat, cei doi se despart, păstrînd o corespondență asiduă pînă în februarie 1927 (timp în care se revăd de cîteva ori). Nu înainte ca fugitiva Nadja să prevadă că André va scrie un roman despre ei. Scrisorile tinerei conțin desene suprarealiste enigmatice însoțite de comentarii poetice la fel de bizare.

În martie 1927, Léona are o criză de angoasă cu delir și halucinații, care precipită internarea ei în azilul din Vaucluse; într-o clinică psihiatrică va și muri, la nici 39 de ani (ianuarie 1941). Comportamentul straniu al femeii îl seduce inițial pe Breton, care vede în ea un „geniu liber” și o magică „ființă de aer”; manifestările borderline sînt privite prin lentilele unei poezii spectrale, presărate cu coincidențe misterioase; iar atunci cînd se produce, internarea Nadjei nu e văzută cu ochi buni – ostil față de tratamentele din clinicile psihiatrice, Breton le compară cu cele aplicate în casele de corecție. Are mai puțină importanță dacă André se simte sau nu vinovat pentru colapsul Nadjei (ultima parte a „romanului“ are în prim-plan relația cu noua sa amantă, Suzanne Muzard, soția lui Emmanuel Berl).

Dramatismul poetic intens al poveștii pledează suplimentar pentru reabilitarea umană a bolii psihice; el conține, în filigran, și un manifest antipsihiatric. Printre „monștrii” incriminați se numără profesorul Henri Claude de la spitalul Sainte-Anne (unde Nadja a fost internată). „Toate internările sînt arbitrare”, acuză fostul alienist. Într-un comentariu din Annales Médico-psychologiques. Journal de l’aliénation mentale et de la médicine légale des aliénés, nov. 1929, doctorul Paul Abély va denunța exemplul „semnificativ” al unuia dintre bolnavii săi, „maniac revendicator, cu mania persecuției și deosebit de periculos” care-i propusese nu demult, „cu o dulce ironie”, lectura unei cărți care „circula liber printre alienați”: Nadja, pe care subliniase un pasaj ce îndemna la crimă împotriva medicilor.

Scandalul provocat de carte s-a desfășurat mai ales în mediile psihiatrice, printre contestatari numărîndu-se autorități precum Pierre Janet (reputatul psihoterapeut de formația charcotiană) sau Gaëtan Gatian de Clérambault (specialist în tratarea erotomaniilor și descoperitor, împreună cu psihiatrul rus Victor Kandinski, al sindromului de automatism psihic); ultimul îi va taxa drept „procediști” pe poeții tradiției manieriste europene (gongoriști, eufuiști, concetiști ș.a.m.d.)

În 1946, după apariția cîtorva studii mainstream despre relația dintre suprarealism și psihologie, receptarea suprarealismului în lumea medicală se schimbă însă radical: conferința doctorului Henry Ey (La Psychiatrie devant le Surréalisme, susținută în 1947 și publicată un an mai tîrziu la Centre d`Éditions psychiatriques și ilustrată de Frédéric Delanglade) e un elogiu: „L’expérience du surréalisme se dresse devant la psychiatrie pour lui poser une redoutable question, la même énigme qui, devant la sainteté d’une part, et le crime d’autre part, risque de faire chavirer, chanceler l’édifice de notre science: le problème de la valeur, du sens et des limites de la Folie?”.

Paul Cernat este critic și istoric literar. Ultima carte publicată: Bacovia și noul regim al literaturii, Editura Eikon, 2022.