Îi simt parfumul familiar, de lămîiță, încă de peste drum, de la Cercul Militar, și nu mă pot opri din zîmbit. Odată ce intru, cu brățara de concert la mînă, Controlul face ce face și ridică în fața vieții de zi cu zi un gard înalt, cu iederă și ghirlande de luminițe aprinse. Încă nu e aglomerat, muzica de pe terasă e încă în surdină. Mă întîlnesc cu fetele și ne luăm ceva de băut. S. mă întreabă, bucuroasă, dacă am apucat s-ascult melodia abia lansată ieri. Povestim despre concertele Om la lună la care am fost fiecare, eu, cam la unul pe an, începînd cu cel dintr-o seară toridă de august din 2020, în București, în vreme ce A. și S., mai cu dor de ducă, au hoinărit și prin țară după ei, prin Timișoara și Bacău, însumînd vreo opt concerte doar în ultimul an de-a lungul cărora i-au urmărit pe muzicieni experimentînd, crescînd.
Intrăm în sala de concerte și ne strecurăm printre oamenii deja înfierbîntați. Trupa intră în aplauzele tuturor și recunosc primele acorduri din „Liniștea“. Publicul știe versurile fiecărei melodii, la fel și noi, și fredonăm împreună. „Mai ai părți ce nu dor? / Mai ai aripi de zbor? / Mai ai timp să mai crești? / Mai ai colți să lovești?“ Muzica îmi face corpul să se miște în ritmul ei, iar asta încă mi se pare ceva magic. O explozie de energie. Un fior în stomac și pielea de găină. Urmăresc fascinată cum pînă și firele de praf dansează în lumina reflectoarelor. Oamenii se mișcă lîngă noi ca valurile. E „Timp pentru noi“. La „Războiul cu lumea“, îmi amintesc, preț de o clipă, că aproape de noi au loc războaie foarte reale, dar apoi muzica amuțește din nou zgomotul din minte, preț de încă o oră. Între melodii, de undeva din spate, o voce spartă strigă din toți rărunchii „Om la lunăăă!“. Mă uit la A. și S. și rîdem împreună – strigătul acesta e laitmotivul fiecărui concert.
Cînd se încheie, parcă n-am mai pleca. Pe drumul spre casă, în minte încă-mi răsună toată muzica pe care-am ascultat-o şi mi-aş dori să nu se mai termine. Ajung acasă și, prelungind deliciul, pun la pick-up Fazele Lunii, discul lor primit cadou.
„Dă-mi cărți, vin din Franța, fructe, vreme frumoasă și muzică ce se-aude în surdină dinspre casele unor necunoscuți“, i-a scris poetul John Keats surorii sale Fanny. În ceea ce mă privește, în asta constă și entuziasmul din viața mea. Mă bucur ca un copil cînd frunzăresc cărți prin librării și descopăr cîte-o bijuterie, ca atunci cînd librarul de la Shakespeare & Company mi-a arătat un raft întreg al scriitoarei și mi-a povestit despre pasiunea lui pentru Alice Munro, cînd am dat iama în volumele la reducere de la Strand și am găsit antologii de proză scurtă cu doi dolari sau cînd am descoperit, nesperat, volumul de poeme preferat într-un anticariat. Însă muzica îmi stîrnește, poate, cel mai puternic fior, fie că e vorba despre un concert Om la lună sau The National, de melodia cîntată la pian de locatarul unei case din Cotroceni sau de jazzul melancolic prelins pe ferestrele unui apartament însorit din Madrid.
*
* *
Entuziasmul concertelor nu e, pentru mine, simplă bucurie de moment și nici extaz, ci mai mult de-atît. Entuziasmul este contagios: un zîmbet și-o mișcare legănată în ritmul muzicii sînt suficiente să-i contaminezi și pe ceilalți cu veselia ta, să-i determini să se miște la unison cu tine.
Cercetătorii numesc acest sentiment greu de definit „efervescență colectivă“. Se poate manifesta prin lacrimi, piele de găină, fiori, și ne transformă modul de a gîndi și comportamentul. Descrisă de sociologul francez Émile Durkheim, efervescența colectivă e magia unei trăiri împărtășite cu alții: are loc în clipele cînd oamenii se adună și se sincronizează avînd împreună o experiență diferită și mult mai amplă decît cea pe care ar trăi-o de unii singuri. E un lucru pe care pandemia (și perioada de după ea) ni l-a furat într-o măsură: efervescența colectivă este în frenezia cîntatului sau a dansului laolaltă cu alții la un concert, în intonatul în cadrul unei adunări religioase, este în mulțimea cuprinsă de urale în clipa unui gol dat de echipa favorită, dar și cînd ascultăm poeme recitate la un festival de literatură, când urmărim un film la cinematograf sau un spectacol de teatru.
Entuziasmul colectiv are puterea să ne amuțească, măcar o vreme, vocea aceea cicălitoare, autocritică, a sinelui și ne îndeamnă sau ne dă puterea să colaborăm cu membrii comunității noastre, să ne deschidem mintea și sufletul minunilor vieții și să întrevedem tiparele mai ample ale universului. Ne face să ne simțim mici și umili, dar și mult mai conștienți, curioși, deschiși la ce are lumea să ne spună sau să ne învețe. Ne ajută să ieșim din noi și ne trezește uimirea, hrănind o conexiune profundă între oameni poate necunoscuți. Iar să-ți dai voie să simți uimire și entuziasm, știind că ești parte din ceva mai mare decît tine, reprezintă un antidot puternic în fața singurătății.
Cristina Ștefan este jurnalistă și editoare de carte.
.jpg)
.webp)
.jpg)
.jpg)