În condițiile de azi, dacă în războiul din Ucraina s-ar înregistra o deteriorare nedorită, credeți că reintroducerea obligativității armatei în România ar fi o soluție, ar putea deveni o necesitate?
Categoric, nu, sub nici o formă. În primul rînd, agresiunea Rusiei asupra Ucrainei nu este tipică. Nu este vorba de un reper istoric care să fie luat în seamă ca atare, care să ducă la inovații ulterioare în arta militară. Ce se întîmplă acolo e o confruntare de artă militară de secol XX, poate chiar de secol XIX, din partea rușilor și o apărare cu asistență occidentală, dar nu de factură occidentală, din partea Ucrainei. Acest război nu are nici un fel de urmare sau de lecții de învățat pentru apărarea României. De aici apar și aceste confuzii apropo de asigurarea cu efective a trupelor, și de către ruși, și de către ucrainieni. Completarea se face prin mobilizare, dar mobilizarea nu presupune introducerea serviciului militar obligatoriu. Indiferent de ce lecții ar veni din acel război, ele nu sînt de natura în care una din părți ar avea succes dacă ar avea problema serviciului militar obligatoriu rezolvată. Nu e că una ar cîștiga cu acest serviciu obligatoriu, iar cealaltă ar pierde pentru că ar avea doar o armată de profesioniști și voluntari. Chiar și Rusia, care are de apărat un teritoriu imens, face asta cu un sistem de conscripție relativ, că nici la ei nu e obligatoriu ca orice cetățean să servească în armată.
Iar România nu ar avea nici un motiv ca, în secolul XXI, să treacă la armata de conscripție, deci la serviciul militar obligatoriu, în condițiile în care este recunoscut că în epoca post-industrială un asemenea serviciu nu se mai justifică economic, iar din punct de vedere al puterii militare, oferă doar o mică parte din cît ar putea oferi o armată de profesioniști.
Cît de mare e diferența între un militar de conscripție și unul profesionist?
Pe de-o parte, militarul profesionist e profesionist pentru a se pregăti să îndeplinească diferite misiuni, individual, cu grupul, cu subunitatea sau cu o unitate întreagă. Asta-i meseria lui și, ca urmare, face diverse exerciții individuale și în grup, are diferite experimente cu exersări multiple și așa mai departe. Pe de altă parte, cel care este chemat să facă serviciul militar obligatoriu, pentru o perioadă limitată, de fapt nu se pregătește niciodată pentru război. El parcurge o perioadă de acomodare la ceea ce înseamnă militărie, adică o experiență despre ceea ce înseamnă să locuiești împreună cu alții în același dormitor, să te scoli dimineața la semnalul goarnei, să te culci la comanda stingerea, să mănînci trei mese pe zi, să alergi cîțiva kilometri zilnic. Dar asta nu-ți dă putere militară. Rar, unii dintre ei învață, de exemplu, să piloteze o dronă. Și mai puțini învață să opereze o stație de radiolocație. Majoritatea învață să tragă cu pușca (adică să le fie clar în ce parte s-o îndrepte) și să facă niște mișcări comandate: la dreapta, la stînga, înainte, înapoi. Asta face conscriptul, după care pleacă acasă. E trecut în acte că la nevoie poate fi chemat. La un profesionist, deprinderile militare sînt formate și rămîn acolo, cît timp acesta are contract cu armata.
Cam cît timp ar fi necesar pentru pregătirea unui soldat profesionist, a unui bun luptător?
Sînt norme. Vă dau un exemplu din afara milităriei, ca să nu ziceți că vă spun vreun secret. Ca să înveți o lovitură de golf cu crosa, îți trebuie 16 exersări continue fără greșeală. Ca să înveți pe cineva să tragă cu pușca, probabil că sînt necesare vreo 20 de asemenea exersări. Dacă fiecare exersare are cinci gloanțe, după ce ai tras o sută de gloanțe și după ce te-ai pregătit să le tragi în anumite condiții, nu doar așa, să apeși pe trăgaci, zici că știi să tragi cu pușca. Dar treaba asta se uită ușor, că nu e ca mersul pe bicicletă. Aceste exerciții trebuie reluate de mai multe ori. Și dacă îl trimiți acasă pe om și nu le mai reiei, e o cheltuială inutilă, nu faci nimic. Dacă e să-l chemi la oaste, ca să meargă la război, normele NATO presupun peste șase luni de zile de pregătire.
Faptul că România face parte din NATO poate fi o garanție formidabilă de securitate, măcar ca factor de descurajare a unei agresiuni. Dar presupun că există și niște limite. În eventualitatea unui război concret, cunoaștem aceste limite?
Retorica pe care o tot auzim, dacă România trebuie să se mai apere și singură pînă vine ajutorul NATO și așa mai departe, e falsă, nu are nici o legătură cu adevărul. Ca membră NATO, România este inclusă într-un sistem de planificare a forțelor. Acestea sînt prevăzute pentru diverse situații posibile. Una dintre ele este atacarea României. Dar, ca membră NATO, țara trebuie să aibă forțe gata de a interveni într-un teatru de război sau într-o misiune operativă și în folosul celorlalți aliați, inclusiv al Statelor Unite dacă e nevoie.
Mă gîndesc că dacă ar fi ca Rusia să atace NATO, ar ataca mai degrabă Țările Baltice decît Polonia sau România, că noi sîntem expuși aici. Mai nou e și Finlanda. Ea putea și înainte să se apere singură și să descurajeze un atac din partea Federației Ruse, cu sistemul ei activ de neutralitate, prin care mica populație a Finlandei era gata să-și apere teritoriul de marea populație a Rusiei. Acum sînt în NATO și-i putem avea și pe ei printre cei care vin să apere România. Vorbind însă de noi, țara ar trebui să aibă deja capabilități, pe care deja le știe (nu sînt noutăți), le are în sistemul de planificare, cu trupe cu care să participe la un război pe teritoriul României, dar și în afară, în favoarea sau pentru apărarea altor aliați. Asta trebuie înțeles foarte bine. Ai aceste trupe, ele sînt identificate pe timp de pace, se fac exerciții în comun, se fac verificări și inspecții de la NATO, așa încît să vadă toți aliații cît de pregătită e fiecare unitate care participă la apărarea comună. De asemenea, unitățile acestea pot să participe, ca o contribuție națională voluntară, la diferite alte misiuni în care NATO nu este neapărat implicată ca atare, dar mai sînt membre NATO acolo și există o coaliție de voință.
Cum a fost în Irak,de exemplu.
Exact, sau în Kosovo ori în Afganistan, unde România a avut contribuții voluntare, adică nu era trecută în planul de apărare comună, dar avea pregătite forțele, acestea erau deja inspectate și se știa ce capacități de operare aveau. Sigur, erau la nivel mic, de companie sau batalion. Deci noi sîntem NATO, nu e ca și cînd NATO ar fi altundeva și ar aștepta ca România să fie atacată pentru a apărea. În momentul de față avem gata de a fi activat un comandament de corp de armată multinațional pe teritoriul României. Avem comandament de brigadă multinațional, comandament de divizie multinațional, adică militari din alte state care vin și fac serviciul pe teritoriul României, pregătindu-se pentru eventuale intervenții în România.
Spuneați că războiul din Ucraina nu e relevant. Totuși, acolo se conturează unele lucruri. De exemplu, pare că drona devine o armă la modă și foarte puternică, în vreme ce tancul nu mai e ce-a fost. Dvs. cum vedeți lucrurile astea?
Înarmarea, constituirea forțelor și inclusiv antrenarea luptătorilor se fac în funcție de misiuni. Depinde ce tip de misiune ai. Să vă dau exemplul cel mai recent, discuția despre obuzele de 155 mm. Se zice că amînarea ajutorului militar american ar fi dus la un deficit de obuze pentru ucraineni. Obuzele acestea nu sînt ca pe vremuri, de un singur tip. Ele se fac în funcție de misiuni. Una e să ai artilerie care trebuie să lovească un inamic aflat în ofensivă și alta e să ai artilerie care să lovească un inamic aflat în apărare. Sigur, dacă nu ești pregătit suficient se poate întîmpla ca artileristul să nu folosească obuzele specifice. Dar sînt obuze care pot crea cîmpuri de mine și obuze care distrug cîmpurile de mine. Între acestea e o diferență foarte mare și nu le poți inversa. Așa trebuie să înțelegem lucrurile cînd vedem știri dintr-astea despre cum sînt înarmate forțele ucrainene. Adică se poate ca ei să fi avut în continuare muniție pentru ofensiva lor, care nu s-a mai întîmplat, dar să nu le ajungă loviturile de artilerie pentru misiunile de apărare, în condițiile în care rușii atacă. E greu de spus de departe în ce situație ne aflăm acolo.
În ce privește România, noi trebuie să ne pregătim pentru toate misiunile pe care le încredințăm armatei noastre. Cum v-am spus, aici intră apărarea patriei, bineînțeles, dar este vorba și de contribuția noastră la apărarea aliaților, în diferite alte zone ale globului. Ca membri NATO, noi ne pregătim pentru cinci medii de ducere a acțiunilor de luptă, că nu mai sînt doar trei, ca înainte, aer, apă și teren. Se adaugă mediul cibernetic, care devine mediu de război, și mediul cosmic. La cel cosmic, noi nu avem cotribuție directă, dar, ca membri NATO, trebuie să putem acționa și acolo, cînd este nevoie, prin diferite tipuri de contribuție. Toate astea se discută și se planifică. În cazul României se pornește de la strategia națională de apărare, unde sînt trecute toate aceste misiuni, după care se fac strategii și directive de planificare pentru toate forțele care contribuie la îndeplinirea acesteia.
Considerați că România se mișcă așa cum trebuie în acest domeniu?
România nu are încotro, pentru că planificarea națională este integrată în planificarea comună cu NATO. Înainte de acest război, de exemplu, cînd România avea nevoie de opt avioane cu care să facă poliție aeriană în zona Mării Negre și nu avea decît patru, au mai venit patru avioane de la alții, cu care s-a făcut acest serviciu. Nu se poate spune deci că România ar fi nepregătită, odată ce este integrată în NATO. Ce-i lipsește României e adus de alții și tot așa.
Sondajele din ultima vreme arată că sînt puțini cetățeni dispuși să-și apere țara la o adică. Poate că e normal, nimeni nu vrea să-și riște viața. Credeți totuși că această mentalitate ar trebui schimbată? Se poate face ceva pentru asta?
Poporul român este suveran, conform Constituției. Cei care guvernează sînt servitorii poporului, care e stăpînul, iar ei nu trebuie să-și convingă stăpînul de ceva. Stăpînul decide ce vrea. Fiind un stăpîn colectiv, în interiorul acestui colectiv sînt tot felul de păreri divergente. Să vă dau un exemplu. Cînd am făcut o vizită cu colegiul NATO de la Roma în Danemarca, șeful Apărării de acolo ne-a prezentat și concluziile unui sondaj de opinie anual, din care rezulta cît de dispuși sînt danezii să-și apere țara. Eu l-am întrebat pe acel general de cine s-ar apăra Danemarca, dat fiind faptul că are o graniță terestră cu Germania, care însă e și ea în NATO, iar în ce privește Groenlanda, tot teritoriu danez, nu se pune problema să fie atacată de nimeni. De ce se face în Danemarca un asemenea sondaj? Omul mi-a răspus foarte sincer: „Domnule, noi nu vrem ca lecțiile istoriei să se repete”. În 1940, cînd Germania a atacat Danemarca, a cucerit-o în cîteva zile, pentru că danezii n-au fost capabili sub nici o formă să-și apere țara.
Ei bine, imaginați-vă că în România unii vor să se repete lecțiile istoriei. Uitați-vă cît de nepregătită era țara în Primul sau în al Doilea Război Mondial. Corupție cît cuprinde, se furau resurse enorme din ceea ce ar fi trebuit să ajungă la constituirea unei puteri militare. Fonduri deturnate din contractele de război, așa-numitele furnituri militare, sau afacerea Skoda.
Treaba asta contează pentru noi, pentru popor, fiind în democrație. Dar partea de educație lipsește. Nu avem în momentul de față o educație consistentă și rațională pentru că n-o cerem noi. Altfel, guvernanții nu se gîndesc să ne educe ei în vreun fel, mai ales în domeniile acestea. Dar ce înseamnă democrația în general, ce înseamnă libertățile și drepturile individuale, de ce e necesar să luptăm pentru ele, de ce e necesar nu să apărăm rîul, ramul, cum zicea poetul, dar să ne apărăm modul de viață acesta liber, în care putem să ne mișcăm în toată lumea, să ne putem îndeplini dorințele legate de unde să ajungem și ce să facem în viață? Sînt lucruri pe care doar democrația ni le poate oferi. Dacă sîntem dispuși să apărăm acest mod de viață, se vor găsi printre noi suficient de mulți care să meargă și la război pentru asta. Dacă, în schimb, mentalitatea e că vom pleca unde este bine și că nu contează că la noi în țară e rău... asta este.
Hari Bucur-Marcu este expert în Apărare, ofițer de aviație, a fost membru în Statul Major General al Armatei și a lucrat în structurile NATO (decorat cu Ordinul Național „Pentru Merit” ca recunoaștere a contribuției sale la integrarea României în NATO)
interviu realizat de Andrei MANOLESCU
.jpg)
.jpg)
.webp)
