Vrînd-nevrînd, trebuie să vorbim despre armată

Au trecut mai mult de doi ani de cînd în Ucraina vecină se duce un război crunt, cu armament greu de toate tipurile, și mai mult de zece ani de cînd Rusia a anexat ilegal Crimeea și a inițiat un conflict deschis în estul Ucrainei. E o situație care a risipit liniștea întregii Europe și nu numai. Un efect concret este că încă două țări europene, Suedia și Finlanda, au intrat, la cerere, în alianța nord-atlantică. Statele membre NATO au început să-și mărească cheltuielile de apărare chiar dacă poate nu așa cum ar fi trebuit. Însumarea bugetelor militare ale tuturor acestor țări în anul 2023 a depășit 1.100 de miliarde de dolari (din care două treimi sînt constituite doar de bugetul militar al Statelor Unite), ceea ce înseamnă că, per ansamblu, cheltuielile lor pentru apărare au crescut cu 11% față de anul anterior. Pînă acum însă, doar 11 țări dintre cele 32 membre NATO au atins acel 2% din PIB alocat armatei. Printre ele se numără și România, deși unii analiști atrag atenția că acest procent ar fi doar pe hîrtie, din cauză că sumele alocate nu pot fi cheltuite în actuala infrastructură militară și o parte din ele se redistribuie la rectificările bugetare.  

Un colaborator al Dosarului nostru remarcă, pe de altă, parte faptul că mutarea accentului de la apărarea și solidaritatea în jurul unor valori comune către simple sume de bani nu e un semn bun.    

În condițiile actuale se pune evident și problema efectivelor militare și a felului în care populația răspunde la eventualele mobilizări și campanii de recrutare. În întrega Europă se redeschide discuția despre serviciul militar obligatoriu, cu argumente pro și contra (în condițiile în care doar nouă țări europene mai au încă un asemenea serviciu militar obligatoriu). Dacă unii spun că revenirea la o asemenea obligativitate e inevitabilă, alții, precum foarte competentul expert militar cu care am stat de vorbă (discuția o găsiți în paginile Dosarului), consideră că, în secolul XXI, o armată de conscripție ar fi ceva complet ineficient. La noi, în România, dincolo de considerentele teoretice, Nicolae Ciucă, fost militar, fost ministru al Apărării și fost prim-ministru, a explicat că, timp de cel puțin doi ani, problema asta nu se poate pune practic, din lipsa infrastructurii necesare. Recrutări ciclice pentru militari profesioniști se fac însă în continuare și chiar am asistat la o asemenea demonstrație.

Am încercat să înțelegem mai bine și ce înseamnă, de fapt, să faci parte din NATO, și ce concluzii sînt de tras sau ce lecții sînt de învățat din ceea ce se întîmplă lîngă granițele noastre. Nu lipsesc nici interpretări ale ultimelor sondaje despre armată, despre disponibilitatea oamenilor de a se înrola sau chiar de a lupta pentru apărarea țării în condițiile unei lumi liberalizate. De asemenea, din Dosar nu lipsesc părerile și poveștile dure, dar și pitorești ale celor care, deja destul de demult, „și-au satisfăcut stagiul militar obligatoriu”. Și nu putem decît să ne dorim ca astfel de povești să rămînă într-un trecut irepetabil.