Zidul plîngerii din Valea Vacii

Prima țigară „Mărășești“ am fumat-o de față cu tata cînd ne îndreptam spre unitatea militară de Vînători de Munte din Cîmpulung Muscel unde fusesem încorporat. Tîram după mine valiza din lemn de paltin cu încuietoare, vopsită maro-coniac, și îmi potriveam pașii după mersul cuminte, aș spune cuviincios, al tatei. N-am scos o vorbă, nici eu, nici tata, tot drumul de la autogară la poarta unității militare. La plecare, m-a bătut pe umăr și atîta a spus: „Aici e ordin, nu-i tocmeală, Gogule, taică. Vezi să nu mă faci de rîs“. M-am uitat la tata ca la un extraterestru. De unde o fi dedus el că aș fi avut de gînd să mă tocmesc cu sergenții, locotenenții, căpitanii și cu ce dracului grade or mai fi avînd ofițerii de dincolo de poarta unității militare?

Eram, așadar, pifan. La deșteptare, trebuia să întindem cearceaful de pe salteaua cu miros de prune uscate atît de sever, încît să sară banul. Urma apoi echiparea la bățul de chibrit. Sergentul aprindea un băț de chibrit, iar noi trebuia să ne tragem pantalonii, să îmbrăcăm vestonul, să ne punem centura și să intrăm în bocanci pînă ce bățul de chibrit ardea de tot. Cine nu reușea performanța diabolică o lua de la capăt.

N-am executat prea mult timp tragerea nădragilor la bățul de chibrit, pentru că am fost selecționat în lotul de schi al unității care avea să participe la un concurs de biatlon cu alte unități militare la sfîrșitul lui decembrie. Era anul 1980.

Pregătirea fizică pentru concurs am făcut-o la o cabană militară din Rînca, la poalele munților Parîng. Zilnic trebuia să alergăm douăzeci de kilometri cu ranița în spate, în care fiecare aveam cîte un bolovan de 20 de kilograme, și cu arma pe umăr. Traseul era dificil, dar suportabil, dacă nu ar fi existat Valea Vacii, o pantă de vreo doi kilometri. Mai mult decît atît, Valea Vacii era ultimul bastion pe care trebuia să-l cucerim tocmai atunci cînd eram sleiți de puteri, pînă la linia de sosire. Odată cu venirea zăpezii, traseul a devenit mai suportabil, excluzînd, desigur, Valea Vacii. De ce dealul acela se chema așa, n-am putut să aflu. I s-ar fi potrivit mai bine Valea Plîngerii.

La începutul lui noiembrie a căzut zăpada și s-a întețit gerul. În unele seri coboram pe întuneric la o cabană civilă, care era cam la un kilometru de cabana noastră. Se găseau țigări chinezești „Double Horses“, evident că erau mai scumpe decît „Mărășeștile“ noastre, însă le cumpăram ca să fumăm cîte una în fiecare seară, la focul sobei, înainte să ne culcăm.

Dar nu atît pentru țigările chinezești coboram la cabana civilă, cît mai ales pentru două specialități culinare al căror gust nu l-am mai regăsit niciodată. Acolo se găseau biscuiți populari și marmeladă! Legumeam drastic țigările pentru a ne permite să cumpărăm cele două bunătăți. Întindeam cu lama baionetei marmelada pe un biscuit și puneam altul deasupra. Un sandwich de zile mari pe care îl preparam tot seara, din cele două bunătăți pe care le scoteam din valiza de sub pat. Din valiza încuiată, să ne înțelegem.

Nevoia de dulciuri era rezultatul efortului fizic extenuant. Cu cît se apropia data concursului, cu atît pregătirea fizică era mai draconică. Și încă ceva. În unele seri, cînd coboram la cabana civilă, gerul era atît de năprasnic, încît scuipatul îngheța pînă să cadă în zăpadă.

Lotul nostru de schi a cîștigat detașat concursul de biatlon de la sfîrșitul lui decembrie. Toți am primit o permisie de șapte zile. Iată cum Valea Vacii ne-a înlesnit să petrecem Crăciunul și Anul Nou acasă.

Iubita cu pirostriile pe cap și cinci mici cu franzelă proaspătă

Pentru că am refuzat să merg la școala de gradați de la Curtea de Argeș, am fost inclus în lotul care avea să meargă la „munci industriale“ la Rîul Mare din Munții Retezat, aproape de Hațeg. Acolo se construia cea mai mare hidrocentrală din Europa, cu miez de argilă, apoi un strat de nisip, un strat de pietriș și în final cu lespezi tăiate din buza muntelui. Muncitorii spărgeau stîncile cu picamerele, iar noi trebuia să evacuăm sterilul, pe care rabele de douăzeci de tone le cărau în semiluna barajului.

Introducerea asta își are rostul ei, pentru că noi munceam noaptea, iar diminețile erau pentru somn. Aveam o anumită libertate, nu făceam instrucție, iar după miezul zilei, cînd ne sculam, aveam program de voie. Băteam mingea, jucam șeptică, chiar și citeam, dacă vă vine să credeți.

Eram un grup de cinci prieteni nedespărțiți. Și așa nedespărțiți, într-o duminică ne-am îmbrăcat în hainele civile și am mers la o cabană la vreo trei kilometri de stabilimentul militar. Am băut cîteva beri și ne-am întors acasă, ca să zic așa. Numai că un descreierat de informator ne-a pîrît maiorului Arvatu, șeful taberei de militari în slujba propășirii „societății socialiste multilateral dezvoltate“, un alcoolic fără scăpare.

Maiorul ne-a pus pe toți în genunchi pe coridorul din fața chiliei lui de nenorocit de maior făcut pe puncte și i-a ordonat informatorului să aducă o pereche de foarfece și un aparat de ras. Zgaiba aia de soldat ne-a făcut la toți crucea măgarului cu foarfecele, iar mie, singurul care aveam mustață, mi-a ras-o, mai exact mi-a smuls-o pe uscat cu aparatul de ras, a cărui lamă era tocită de cît fusese folosită.

Umilința la care fusesem supus a culminat cu o scrisoare pe care am primit-o a doua zi de la iubita mea din liceu. Florentina, așa o chema, îmi scria că peste o săptămînă, de Sfînta Maria, se mărită. Mă chema la nuntă. „Nu știu dacă e bine ce fac“, așa se încheia scrisoarea. L-am rugat cu cerul și pămîntul pe maiorul Arvatu să-mi dea o permisie, să o petrec pe iubita mea la altar cu altul. Nenorocitul nici nu a vrut să audă. Abia peste o săptămînă, un inginer topograf cu care mă împrietenisem l-a convins pe satrapul Arvatu să-mi dea o permisie.

Am ajuns la Cîmpulung Muscel și m-am întîlnit cu Florentina la o cafenea din oraș. A plîns. Eram tuns chelie și țineam în mînă un buchet de albăstrele. Nu știu de ce, dar pulsul sufletului torcea lin, impecabil, i-am luat Florentinei palma în palma mea, i-am lăsat buchetul de albăstrele, m-am ridicat ușurel de la masă și m-am dus la o bodegă de peste drum.

Am băut o halbă cu bere și am mîncat cinci mici cu muștar și trei felii de franzelă proaspătă.

George Arun este jurnalist și poet.