În anii ’60-’70, seara, la televizor, din cînd în cînd se difuzau filme americane. Eram în clasele primare și mama mă trimitea devreme la culcare, așa că mai niciodată nu puteam să văd acele filme. Uneori însă, ceream să văd măcar cum rage leul de la Metro-Goldwyn-Mayer în genericul de început, apoi mă duceam la culcare împăcat. Ei bine, astă-toamnă am avut ocazia să văd la Hollywood labele celebrului Leo imprimate în ciment, alături de pașii unor mari actori americani. Pe parcursul vremii, pentru acel logo au fost folosiți nu mai puțin de opt lei, dar ultimul, „angajat” în 1957, a rămas emblematic, iar urmele lui sînt definitiv păstrate în fața teatrului chinezesc de pe bulevardul Hollywood.
Pe trotuarele celebrei artere sînt înscrise cunoscutele stele cu nume ale vedetelor americane din industria spectacolelor, așa-numitul Walk of Fame, care nu trebuie însă confundate cu amprentele de pași, de mîini și autografele celor mai mari actori sau regizori din istoria Hollywood-ului, imprimate în locul cu totul special din fața teatrului chinezesc, de pe același bulevard. Fiecare mare star îşi are acolo cîte o dală de ciment cu urmele sale. Cîtorva li s-au imprimat și alte părți ale corpului sau obiecte semnificative care le-au aparținut – de exemplu, nasul lui Jimmy Durante, trabucul lui Groucho Marx sau patinele Sonjei Henie. Dacă pe Walk of Fame au fost marcate, pînă astăzi, numele a aproape 2.800 de vedete, în mai selectiva formulă din fața teatrului chinezesc sînt amprentele a mai puțin de 200 de staruri. Locul stîrnește, evident, curiozitatea turiștilor din întreaga lume. Totuși, bulevardul în sine îi poate dezamăgi pe cei care își închipuie că un loc atît de faimos pe plan mondial ar trebui să fie neapărat și aurit la propriu sau orbitor ca soarele. Eu aș confirma chiar că aduce destul de bine cu al nostru bulevard Elisabeta, din București, în epoca lui de glorie. Pe vremuri, nu întîmplător, acesta chiar era supranumit „Hollywood-ul românesc”.
După Walk of Fame, am ajuns și pe Walk of Style, un alt loc celebru, adică Rodeo Drive, strada pe care vedetele își fac cumpărăturile. Am ajuns acolo cu mașina, dar bineînțeles că aveam intenția s-o descoperim ca pietoni, cît mai îndeaproape. Unde să parchezi, totuși? Era un singur semn către o parcare subterană. Semăna cu o cramă sau cu o baie romană, cu ziduri de cărămidă roșie. La primul nivel subteran, erau flori și sculpturi. Am ajuns lîngă un rond cu plante cînd un valet ne-a făcut semn să oprim. Acolo trebuia să ne dăm jos și numai el putea să preia mașina, pentru a o duce în garajul propriu-zis. Am înțeles imediat și că așa o parcare avea să ne coste scump. În fine, nu stăteam mai mult de o oră și, oricum, nu mai puteam da înapoi.
Strada arăta foarte luxos, iar la acel moment era plină de mari sculpturi reprezentînd animale colorate aprins și ușor translucide. O expoziție stradală temporară a unui sculptor francez pe nume Richard Orlinski. Magazinele, lesne de bănuit, aveau firmele unor creatori de modă faimoși. Ne-am uitat la vitrine, dar n-am încercat să intrăm nicăieri. La unele, probabil că aveai nevoie de programare. Portarii din pragul ușilor, care stăteau cu mîinile în sîn așteptîndu-și clienții, erau destul de intimidanți. În dreptul intrărilor erau parcate automobile care, ca forme și culori, rivalizau cu amintitele sculpturi. Îți puteai imagina că în interior, în saloane de catifea, ferite de orice priviri din afară, indivizi foarte bogați, poate chiar și foarte cunoscuți, probau diverse lucruri comandate. Altminteri, strada era plină de turiști, unii îmbrăcați alandala, care, ca și noi, căscau gura la spectaculoasele ținute vestimentare expuse în vitrine.
Bineînțeles că, aflîndu-ne în acea zonă, nu puteam rata partea rezidențială a cartierului Beverly Hills, unde locuiesc multe vedete de la Hollywood. Sînt case frumoase acolo, bineînțeles și luxoase, dar nu neapărat opulente și stridente. În eterogenitatea lor stilistică au totuși ceva care conferă întregului cartier un spirit comun. Locul te încîntă, fără să te copleșească. Îți transmite o senzație de pace. Te simți imediat bine acolo și nu-ți mai vine să pleci. E plin de verdeață, iar natura, deși luxuriantă, nu dă deloc impresia de neîngrijire. Aranjamentele peisagistice te duc cu gîndul la o coafură rebelă, la care s-a muncit însă din greu și cu știință, într-un salon specializat. Nu există locuri virane sau contraste pricinuite de cîte o casă mai dărăpănată ori de vreo grădină cu buruieni. De fapt, nimic nu e lăsat la voia întîmplării. Fiecare amănunt contribuie, cumva, la impresia generală. M-am întrebat care e diferența profundă dintre acel cartier și unul foarte bogat, cu vile scumpe, din București sau din Sinaia, de exemplu. Sigur că vilele bogaților lor sînt mai scumpe decît vilele bogaților noștri. Sigur că bogații noștri au, de regulă, „bani noi”, cum se spune, și mai puțin gust decît bogații lor. Dar nu neapărat asta face deosebirea esențială. Diferența e dată mai degrabă de unitatea cartierului, de întregul ansamblu, de împărțirea spațiului, de echilibrul proporțiilor, de felul în care se înfățișează partea publică. Căci nu doar casele sau grădinile particulare arată frumos, ci și trotuarele, gazonul sau copacii de pe marginea străzilor. E evident că totul s-a construit după planuri urbanistice foarte bine gîndite și că administrația publică impune niște reguli clare, create în interes general. Secretul nu stă numai în bogăția proprietarilor, ci și în competența și responsabilitatea edililor.
Credit foto: A. Manolescu
