Nu-i bine nicicum...

Preluînd o vorbă dintr-o scrisoare a lui Caragiale către depresivul Vlahuță, rubrica dilematică a dlui Andrei Pleșu are drept motto formula „...nici așa, nici altminteri...”, din „Așa e că pînă acum nu stăm nici bine, nici rău, adică nici așa, nici altminteri?”. Așa e, am zice noi, chiar dacă nu pe noi ne întreba Patronul (explicație: la Dilema în redacție, cînd spui Patronul, te referi la Caragiale). Nici bine, nici rău, nici așa, nici altminteri – asta este, pesemne, condiția noastră istorică. Ne-am obișnuit cu ea. Interesant este că îndelunga viețuire cu „nici bine, nici rău, adică nici așa, nici altminteri” ne-a pregătit pentru un spirit al timpului pe care lumea începe deja să-l cunoască. Ziceam acum vreo două luni în acest colț de pagină – și produceam enervările unora – că există, totuși, unele avantaje reale ale faptului că sîntem la coada celei mai civilizate ligi din lume. Așa zic și acum: există, totuși, unele avantaje ale acestui gen românesc de existență istorică, tot timpul cu un picior în Rai și cu celălalt în Iad. Știm cum e cînd un mare bine istoric vine și cu ceva rău, după cum în orice nenorocire am știut găsi ceva benefic. Și uite-așa, ca un român adevărat mă gîndesc la apropiatele alegeri americane, ceea ce cred că e firesc. Nu cum fac unii de pe-aici, care se joacă de-a americanii, de zici că nu e altă tragedie mai mare în viața lor decît că trec ilegalii prin granița cu Mexicul ca-n brînză sau că a întors Curtea Supremă Roe vs Wade.

După cum văd eu treaba, americanii au de ales între un bărbat complet lipsit de orice valori și o femeie cu un set de puternice valori, dar dintre cele mai periculoase pentru ordinea lumii. Donald Trump poate fi orice, Kamala Harris poate fi un singur lucru – ambele variante sînt îngrijorătoare.

Despre Trump, lumea românească știe mai multe și cam toți românii au o părere destul de clar formată. Cititorii acestui colț de pagină știu, cred, că eu am o părere mai degrabă proastă despre Trump, pentru că a mutilat conservatorismul politic american extirpîndu-i noblețea, cavalerismul, bunul-simț și decența fermă, nu de puține ori servite în mostre de umor inteligent (vezi tradiția Reagan – McCain), și l-a injectat cu prostie agresivă și apucături golănesc-insurecționale, făcîndu-l de nerecunoscut. Din ceva inteligent, Trump a făcut ceva idiot și, în principiu, nu pot să nu detest oamenii care obțin ceva bun și-l transformă în ceva rău.

Despre Kamala Harris, însă, românii știu foarte puțin. Dacă pe unul ca Trump nu știi bine cum să-l iei, pentru că dă provocărilor răspunsuri cu totul imprevizibile și contradictorii, întregul parcurs politic al Kamalei Harris exprimă cu consecvență solide convingeri socialiste, cu ocazionale stridențe comuniste. Programul ei economic, recent lansat, calificat pînă și de CNN – post TV ce-i este clar favorabil – drept „populist”, este, de fapt, puternic socialist. Harris vrea ca statul să controleze prețurile produselor care alcătuiesc coșul zilnic (prețuri care, în America, au crescut cu 26% în ultimii cinci ani!), vrea să-i taxeze masiv pe cei bogați și deloc pe cei săraci, vrea investiții publice în locuințe pe care statul să le mențină la prețuri accesibile, vrea ca statul să dea cîte 6.000 de dolari familiilor pentru fiecare copil care se naște pe parcursul primului an de viață (aici, ea intră într-o veritabilă licitație populistă contra candidatului trumpist pentru funcția de vicepreședinte, senatorul J.D. Vance, care propunea ca această sumă să fie de 5.000 de dolari, în condițiile în care, astăzi, alocația cu pricina e 2.000 de dolari) etc. Kamala Harris anunță, programatic, că dă! Pe toate planurile și în toate domeniile, exclusiv mijlocașilor și săracilor, luînd de la bogați. Nu este, însă,  foarte clar cum anume va reuși să tot dea.

Stridența comunistă la care mă refeream, însă, se vede foarte bine în mica ei teorie despre  egalitate și echitate pe care o tot spune de cîțiva ani peste tot; e plin YouTube-ul de înregistrări cu ea spunînd același lucru, puteți să vă convingeți singuri. Pentru Harris, egalitatea presupune că toți primesc la fel. Dar asta nu ține cont de faptul că oamenii nu pornesc toți de la același nivel. Important, spune Harris, este ca toți, indiferent de la ce nivel pornesc, să ajungă la același nivel – iată comunismul! La finalul procesului de distribuire, toți trebuie să fie la fel. Așadar, egalității (care dă tuturor la fel) îi este preferabilă echitatea, prin care fiecare primește în funcție de nivelul de la care pleacă, adică cei care pleacă în dezavantaj trebuie să primească mai mult, iar cei care pleacă în avantaj mai puțin. Scopul este stabilirea egalității acolo unde ea nu există. Dar dacă ea nici nu ar trebui să existe? De pildă, între unul care muncește și unul care nu muncește, între talentat și netalentat, între inteligent și loază. Pentru Harris, acest gen de diferențe nu contează prea mult. Și, pentru că nu contează, e indicat chiar să fie estompate prin abile măsuri de „luat” de la unii și „dat” la alții. În plus, Harris este o mîndră activistă pentru tot ceea ce înseamnă azi, în accepțiune ideologică americană, „progres”: woke, cancel, corectitudine politică, lgbtq+ etc. Pentru mine, cam acesta este comunismul de rit nou, tehnologizat, sexualizat și, firește, furios.

Poporul american va decide curînd cine va conduce Statele Unite: Donald Trump sau Kamala Harris. Pentru americani, temele care contează sînt economia, imigrația și avortul. Sociologii și psihologii știu de mult: în general, oamenii decid în funcție de un singur criteriu chiar dacă situația în care se află și care cere decizia lor este complexă, iar ei sînt perfect conștienți de complexitatea ei. Dintre criteriile de care cineva ține cont cînd decide, întotdeauna unul va fi decisiv. Sigur, în aceeași situație fiind, mai mulți oameni ajung să opereze cu mai multe criterii decisive – fiecare cu al lui. Așa se explică de ce oamenii puși în fața aceleiași situații aleg soluții diferite. Cum și de ce apare drept decisiv un criteriu pentru cineva și altul pentru altcineva, e o altă discuție. Fapt este că așa e construit soft-ul nostru mental și că în orice situație complicată ne-am afla, în cele din urmă un singur lucru va conta cu adevărat. Și nimeni nu știe să manipuleze mai bine această particularitate a minții omenești decît oamenii politici și echipele lor de consultanți. Vom vedea care va fi acel unic criteriu care se va impune prin forța majorității la alegerile americane.

Alegîndu-și președintele, poporul american va decide implicit liderul politic al comunității democrațiilor lumii. Deși nu avem absolut nici un cuvînt de spus în această alegere, decizia americanilor ne va influența în mare măsură și pe noi. Așa cum îi va influența și pe alții. Deci e firesc să ne întrebăm care dintre cei doi candidați ar fi mai bun pentru România.

Cu Trump, avem garanția că toxinele ideologice nu vor prolifera la nivel de politică de stat, ceea ce e bine (și) pentru noi; dar Trump îl simpatizează pe Putin și detestă Uniunea Europeană, e gata să predea Ucraina rușilor doar ca să fie adulat ca făcător de pace și e complet incapabil să înțeleagă complexitatea rolului Americii în lume. Kamala Harris va lucra foarte bine cu Uniunea Europeană și va continua linia Biden de sprijin pentru Ucraina, susținînd efortul de a băga ursul în cușcă; dar va transforma statul american într-un promotor al unor valori antiliberale (folosesc „liberal” în sensul european, clasic al cuvîntului) și va promova o viziune profund distorsionată asupra societății. Veți spune, poate, că ne e mai aproape de piele cămașa decît haina și că e mai aproape și mai mare pericolul Putin decît pericolul otrăvirii societății noastre cu toxinele acestui nou gen de comunism. Sau, cum zice un bun prieten, dacă tot e să fie inundate străzile orașului meu românesc cu parade de prost-gust, că astea-s vremurile, prefer paradele gay decît paradele militare cu tancuri rusești. Așa e. Totuși, familiile pot fi ucise nu doar cu rachete, ci și cu idei forțate în capul celor mai tineri dintre noi sub amenințarea excluziunii sociale. Școlile pot fi distruse nu doar cu obuze, ci și cu materii ideologizate ori cu activiști pe post de profesori. În fine, libertatea poate fi suprimată și de instituții de genul CNCD sau de milițieni ai „incluziunii și diversității”, nu doar în gulaguri.

Sigur că noi le-om duce toate, mai mult sau mai puțin bucuroși. Dar e clar că vine iarăși o vreme în care nu vom sta nici bine, nici rău, adică nici așa, nici altminteri...