Parabola orbilor, capodopera lui Pieter Breugel cel Bătrîn, confirmă încă o dată că primatul esteticului, condiția artei, face casă bună cu marile emoții și sentimente care marchează viața fiecărui om. Emoția estetică, rațiunea de a fi a oricărei arte, nu este doar expresia sublimă a vocației gratuității, ci și poarta care deschide sufletul și mintea către marile emoții, sentimente și idei care se nasc în călătoria fiecărui om de la naștere pînă la moarte. Chiar denumirea lucrării invită la înțelegere și în cheie estetică, și în cheia mesajului subiacent. Trimiterea la pilda biblică este asumată de pictor în mod direct: „și dacă orb pe orb va călăuzi, amîndoi vor cădea în groapă” (Matei, 15:14). Breugel a multiplicat personajele parabolei, pentru a amplifica emoția estetică și forța mesajului, înfățișînd fizionomiile descompuse de derută și neputință ale celor șase orbi, înlănțuiți în mișcarea fatală spre prăbușire. Dimensiunea universală a oricărei parabole permite situarea mesajului în diferite contexte istorice. Breugel însuși a avut în vedere conflictele politice și religioase care au tulburat Țările de Jos în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Mesajul parabolei rămîne la fel de profund și astăzi, în România, în Europa și în lume.
Mulți dintre cei care au condus partidele politice, aflate la guvernare sau în opoziție, în deceniile postdecembriste, au fost orbi față de semnalele transmise de cetățeni, de crizele politice, economice și sociale. Și mai grav, mulți dintre membrii acestor partide au fost orbi călăuziți de orbi. Au fost însă și încă sînt oameni politici lucizi, cu viziune clară, care au înțeles aceste semnale și au încercat să blocheze drumul spre prăpastie. Pînă cînd aceștia vor forma o masă critică în fiecare partid care își asumă valorile naționale și europene, orbecăiala va continua. După eșecul de la alegerile prezidențiale, PNL a fost singurul partid care a avut o reacție normală și a schimbat echipa de conducere. Rămîne de văzut dacă noua echipă va crea masa critică necesară pentru reforma instituțională curajoasă, prin promovarea persoanelor competente și oneste în structurile interne, la nivel național și la cel local. De inițierea și de succesul acestor reforme depinde chiar supraviețuirea celui mai vechi partid politic din România și din Europa.
Dezamăgirea cetățenilor este îndreptățită și este urmată de furia împotriva orbilor care îi conduc. Sînt cetățeni care cred în valorile naționale și europene și nu vor distrugerea instituțiilor care configurează democrația constituțională, ci reformarea acestora prin creșterea competenței manageriale și diminuarea corupției; ei au luciditatea să evite ambițiile utopice, știind că proiectele și acțiunile umane au o doză constitutivă de imperfecțiune și ambiguitate.
Alții, deși își asumă aceleași valori, nu au această luciditate, iar dorințele utopice, care au stîrnit fanatismele religioase și politice, de la cruciade și pînă în prezent, îi îndeamnă la negația totală, fără diferențieri și nuanțe, a întregii clase politice; boala negației adoarme discernămîntul și înlocuiește realitatea cu generalități și abstracțiuni; politicienii sînt considerați, în bloc, agenții răului, incapabili nu numai să facă binele, ci și să îl perceapă. Paradoxul poziției celor din această categorie – care își manifestă furia și dezamăgirea pe blog-uri, site-uri, podcast-uri, în presă și pe canale audiovizuale – este uriaș. Asumarea valorilor și instituțiilor democrației constituționale este contrazisă de boala negației, care îi face să uite că instituțiile nu funcționează cu îngeri și sfinți, ci cu oameni, imperfecți prin condiția lor.
Sînt și cetățeni a căror dezamăgire și furie se îndreaptă nu doar împotriva politicienilor, ci și împotriva sistemului democrației constituționale. Aceeași boală a negației țintește direct instituțiile care asigură funcționarea acestui sistem politic: partide, Parlament, Justiție, Guvern, în general însăși ideea de autoritate publică legitimă. Cei mai mulți dintre acești cetățeni pretind că slujesc interesul național, că sînt patrioți, că luptă împotriva „trădătorilor de țară și de neam”. E mai puțin important dacă ei cred sincer ceea ce spun, dacă sînt manipulați sau dacă manipulează. Contează amploarea acestei categorii și furia demolatoare care o animă.
Așa-numita atitudine antisistem conține un echivoc care impune clarificarea termenului sistem. Pentru cetățenii din primele două categorii nu este pus în discuție însuși sistemul democrației constituționale; sînt chestionate competența și onestitatea politicienilor și a funcționarilor publici care împiedică buna funcționare a acestui sistem politic. În acest caz, atitudinea antisistem este consecința dezamăgirii față de incompetența și corupția existente în sistem. Aceste maladii pot fi înlăturate numai dacă se formează masa critică reformatoare în partide și în instituțiile publice. Dezideratul poate fi împlinit nu doar prin critici și comentarii, ci și, mai ales, prin participarea lucidă, constructivă la procesele de consolidare a partidelor și a autorităților publice, pentru înlăturarea celor mai grave disfuncționalități.
Dar cei care sînt furioși și vor o schimbare radicală și rapidă a calității vieții politice, chiar dacă nu contestă instituțiile democrației constituționale, contribuie, fie și indirect, la discreditarea acestora. Involuntar, aceștia se asociază celor care vor distrugerea sistemului democratic, lăsînd loc fie pentru anarhie, fie pentru dictatură. Pînă la urmă, deși își asumă, cel puțin declarativ, valorile naționale și europene, aceștia întrețin furia de care profită cei care vor chiar distrugerea democrației.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
