„Recapitularea” glotogenetică

Anii ’70. Frank B. Quirk e managerul diviziei de servicii de sănătate dintr-o corporație americană, are cinci copii mici de vîrste diferite și, dintr-un motiv nespecificat, studiază engleza veche. Într-o seară, deranjat de bolboroseala cvasi-continuă a celui în vîrstă de un an, care se suprapune cu exercițiile lui de pronunție în engleza veche, are o revelație bruscă: „discursul” bebelușului pare să semene destul de bine cu anglo-saxona. Timp de cîțiva ani urmărește deci, atent, cum se dezvoltă vorbirea celor cinci copii și detectează, încîntat, „urme ale unui distinct accent celtic” pe care aceștia nu aveau de unde să-l prindă. Odată, în urma refuzului constant al unui copil de a-și corecta pronunția unui cuvînt, descoperă cu exaltare, în dicționar, că „era comparabilă mai mult cu versiunile din franceza veche sau engleza veche”. Astfel că ipoteza care se conturase în mintea lui cu ani în urmă, cînd avusese acea revelație, este întărită: „Se pare că între diversele stadii ale însușirii limbii materne și dezvoltarea istorică a limbii înseși există o relație deloc întîmplătoare. Cu alte cuvinte, deși se concede, în general, că orice copil dezvoltă sau reinventează sintaxa corectă a limbii, eu sugerez că acest proces gradual este o imagine în oglindă a evoluției istorice a acelei limbi. Un copil de doi ani care învață limba engleză are un sistem fonologic și o sintaxă mai apropiate de perioada anglo-saxonă a englezei decît de engleza secolului XX”. Din acestea rezultă o lucrare de (numai) patru pagini, Language Acquisition in Children / Învățarea limbii materne de către copil, publicată într-o revistă de pedagogie, în februarie 1974.

Aceasta ar fi, de fapt, „teoria recapitulării”, vehiculată în biologie începînd cu secolul al XVIII-lea, dar extrapolată la învățarea limbii materne: așa cum embrionul uman repetă, în cele nouă luni de viață intrauterină, o mare parte dintre procesele evolutive care au avut loc timp de milenii, tot așa însușirea limbii materne reflectă stadiile de dezvoltare ale acelei limbi. Ipoteza formulată de Ernst Haeckel („ontogeneza recapitulează filogeneza”) e indicată explicit de Quirk ca bază a deducției sale: „Nu e de neconceput ca achiziția limbii materne să reprezinte, similar, un proces de ontogeneză care recapitulează filogeneza limbii”. Enumăr aici celelalte argumente aduse de autor în sprijinul afirmației sale: engleza modernă a pierdut mare parte din flexiune, pe cînd „engleza veche și limba copilului mic se bazează pe forme flexionare”; cuvintele noi în engleza modernă sînt formate din segmente latinești și grecești, și nu prin alăturarea unor cuvinte deja cunoscute, „metodă comună la copii”; poezia anglo-saxonă și copiii folosesc masiv aliterația și rima internă, acum demodate; tot ce născocesc copiii mici e mai aproape de uzul creativ al limbii de dinaintea englezei moderne, jocul de cuvinte e specialitatea lor, dar și a lui Shakespeare, „fenomen încheiat azi”; engleza veche și copiii mici folosesc, în principal, un sistem verbal format din două timpuri – prezentul simplu și trecutul simplu; la copil și în engleza veche, „fiecare literă e folosită și pronunțată” (nu există litere mute, adică), iar dubla negație e folosită și de copil, și de engleza veche.

La toate acestea mai trebuie adăugate doar comparațiile cu limba scrisă: „Tot așa, cînd l-am rugat pe copilul de patru ani să deseneze litere ale alfabetului alese la întîmplare [...], rezultatele au fost bizar de apropiate de modul în care se scriau literele acum mai bine de două mii de ani. I-am cerut lui Joshua [...]: Desenează cum crezi tu că arată un A. La fel apoi pentru B, C, E, I, M, N, P și T. Rezultatele se văd în imagine, imediat dedesubt fiind versiunea greacă/feniciană a literelor”. Direcția scrisului e invocată și ea: „Copiii nu numai că încearcă inițial să citească invers, dar insistă să scrie invers și inversează multe litere din cuvînt. Trebuie spus că versiunile mai vechi ale limbii noastre [...] se conformau convenției inițiale de a fi scrise invers. Se crede că grecii au fost primii care au inversat direcția scrisului, după ce au experimentat cu direcțiile alternative. În plus, cele mai multe litere, dacă nu toate, din prezent, poziționate stînga-dreapta, au fost odată inversate, cel puțin de către fenicieni și de vechii greci”.

Trebuie să mărturisesc că autorul are o fantezie cum, probabil, numai un necunoscător pasionat de studiul limbii poate avea, și demonstrează strălucit proverbul „Dacă dispui doar de un ciocan, începi să vezi în jur numai cuie”. Teoria recapitulării, din biologie, a fost discreditată, iar o premisă falsă din start garantează doar concluzii de aceeași natură. Presupunînd, însă, contrariul, putem compara doar parțial evoluția organismelor biologice cu cea a limbii, pentru că aceasta din urmă este doar pe jumătate un fenomen biologic, cealaltă jumătate este cultură. De dezvoltarea unui organism viu are grijă natura. În contrast, lăsat în grija „naturii”, un nou-născut nu va vorbi niciodată; prespecificarea genetică a capacității de a învăța o limbă este inutilă în absența culturii (adică a unui alt om care să vorbească cu copilul). Quirk presupune, corect, că „trebuie să existe un fel de logică care să guverneze dezvoltarea limbajului la copil”. Ea există, a fost demonstrată, dar despre aceste lucruri am scris, în detaliu, în articole din trecut, așa că nu voi relua nimic. Subliniez doar că etapele de formare a limbii la copil sînt dictate de dezvoltarea creierului, pe cînd argumentele aduse de Quirk țin, de fapt, de cultură.

E adevărat că: anglo-saxona/engleza veche era puternic flexionară (avea o mulțime de terminații gramaticale, cum au româna, franceza, germana), iar engleza modernă, nu; că avea un sistem verbal format din prezent și trecut; că nu conținea litere mute; că avea dublă negație (ba chiar triplă); că aliterația și rima internă sînt mijloace stilistice frecvente în poezia anglo-saxonă; că Shakespeare aprecia jocurile de cuvinte; că neologismele sînt, în mare măsură, greco-latine. Nu e adevărat că limba copilului mic se bazează pe forme flexionare. Dimpotrivă: deși terminațiile gramaticale din engleza modernă sînt în număr infim (lucru care a dus la ideea că engleza este „o limbă ușoară”), creierul nou-născutului le refuză memorarea, iar cînd, mai tîrziu, copilul începe să folosească, de exemplu, terminația -ed pentru trecut, el o pune la toate verbele, inclusiv la cele cu forme neregulate. (Refuzul memorării terminațiilor gramaticale se întîlnește la orice copil mic, indiferent de cultura din care face parte, și e ironic că singurul argument cu adevărat biologic contrazice teza lui Quirk.)

Dacă achiziția limbii materne e un proces ordonat, organizat în stadii cognitive identice pentru toți copiii crescuți în mediu vorbitor de engleză, care trec prin ele la aproximativ aceleași vîrste (ceea ce arată ponderea factorului biologic, intern, în această perioadă), stadiile de formare a englezei, de la cea veche la cea medievală și apoi modernă, au fost rezultatul unui complex de factori de cea mai diversă natură, în principal externi: istorici, sociali, politici. Dispariția terminațiilor gramaticale e cauzată de influența masivă a limbii franceze, după Cucerirea Normandă (1066). Literele mute apar, în ortografie, sub aceeași influență (plus intervenția, de mai tîrziu, a gramerienilor etimologizanți, despre care am mai scris în această revistă). Dubla negație a fost „interzisă” de gramaticieni moderni (și despre ea am scris). În plus, se folosește masiv în prezent, dar nu în engleza literară. Aliterația, rima internă și jocurile de cuvinte nu au dispărut, dar, prin diversificarea stilistică dublată de numărul uriaș de „producții” existente în lume, absolut orice poate părea demodat.

Înapoi la copil, acum. El se joacă cu limba și sunetul, repetînd vocale, consoane, silabe simple (aliterația, jocul de cuvinte, cîntecelul), în primul rînd pentru că, atunci cînd e foarte mic, are puține lucruri de exprimat și, totodată, puține posibilități fonetice, iar cînd mai crește, este expus literaturii pentru copii, compusă din astfel de elemente pentru dezvoltarea receptivității la sunete și a limbajului. Cînd e mai mare citește și literele mute? Orice adult insuficient educat face la fel. Folosește dubla negație? La fel face orice adult, vorbitor de engleză neliterară. Preferă compusele autohtone în locul neologismelor neoclasice? Cei mai mulți adulți nici nu le cunosc pe acestea din urmă, rezervate fiind terminologiei științifice; sau, în alte cazuri, este o problemă care ține de registrul limbii: dacă știi că, de exemplu, turn de pază se spune watchtower (autohton, literal: „veghe-turn”), dar și observatory (prețios, elegant, științific, latinesc), le vei folosi pe fiecare în funcție de contextul social în care te afli. (Similar: cîți români cunoașteți care preferă hidrofobie în loc de turbare?) În plus, copilul repetă ce aude, iar cuvintele germanice, în general monosilabice, predomină în vocabularul folosit de părinți pentru că desemnează cele mai importante lucruri:  water, food, sleep... / apă, mîncare, somn... Nu spui copilului mic democrație, turbiditate... înaintea lor.

Cît despre sistemul verbal prezent-trecut, este adevărat că în anglo-saxonă nu existau forme separate pentru viitor și nici forme de perfect, contextul și/sau unele verbe modale ajutînd la exprimarea sensurilor temporale necesare. Engleza modernă are nu numai forme perfecte pentru prezent, trecut și viitor, ci și aspecte ale acestora (simplu și continuu). Dar, pe de o parte: cît de realist este să aștepți de la un copil să le rețină și să le folosească atunci cînd e mic? (Întrebare pentru cititorii non-olteni: cît de des spuneți mersei, merseși...?). Pe de altă parte, dacă judeci din punct de vedere strict formal, nici în engleza modernă nu există forme verbale proprii decît pentru prezent și pentru trecut! De exemplu, în afară de sleep (infinitiv scurt; prezent pentru toate persoanele minus el/ea) și slept (trecut, orice persoană și număr), nu mai există nimic. Orice alt timp de la oricare alt mod se formează adăugînd acestora două alte cuvinte. Din lipsă de spațiu, sar peste evidentele lacune metodologice (doar una, apropo de scris: imaginați-vă că aveți patru ani și nu ați văzut niciodată litere; ați înțelege ce vă cere Frank?) și mai observ doar că anglo-saxonii au folosit runele înaintea alfabetului latin.

Compunerea unui scenariu plauzibil despre apariția și evoluția limbii, în general sau în particular vorbind, este un lucru extraordinar de dificil, pentru că trebuie coroborate dovezi ale cercetărilor dintr-un număr foarte mare de domenii. Lingvistica e doar unul dintre ele. I se adaugă arheologia, biologia comparatistă, semiotica, filozofia, științele cognitive. Dar, pentru că viața înseamnă comunicare, sîntem toți interesați de limbă, iar ideile extravagante (cea de față este chiar interesantă) nu pot să nu apară.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.